2021... an de povești în pași de alergare

Orice poveste devine inspirație dintr-un pas făcut înainte. De la primul paragraf așezat la rând, la primele cuvinte alese de povestitor. Am zugrăvit amintirile unui an scurs la granița cu următorul, conturat din prima zi de ianuarie la orizont. Este povestea unor experiențe personale de fugă asortate cu noi destinații cucerite deasupra norilor.


Nu sunt mai bun decât unul sau altul. Nici mai sprinten, nici mai viteaz. Investesc timp și resurse pentru a mă bucura de experiențe care mă fac mai bun decât ieri, într-o luptă personală cu dorințe și ambiții. Am aproape deseori pe cei dragi mie și mă bucur de experiențe, așa cum sunt ele așezate cronologic, planificate sau uneori neașteptate.

Luna ianuarie aducea o porție extinsă de speranță, odată cu noua posibilitate de a recuceri libertatea cu prețul unor doze de vaccin. L-am ales pe cel într-o doză pentru a călători, nu pentru că era cel mai bun. Mizam pe un acces verde simplu la porți și frontiere. Aveam de așteptat câteva luni și am adunat sute de kilometri de alergare pe poteci locale.


Prima competiție personală era promisă la finalul lunii prin vecini. Totuși, variația de culori și numere din statistici ne-a anulat toate planurile de fugă peste frontiere până la imunizare. Am amânat aventura cu obscacole Brutus Run pentru următorul an. Fiecare kilometru de alergare cucerit a contat în competiții virtuale și m-a motivat să ies la alergare.

Provocarea Titanilor ne aduna din toate colțurile patriei pentru a supraviețui unor vremuri mai bune. Am alergat motivat cu fiecare ocazie, singur sau alături de comunități locale. Pe plan local nu aveam competiții fizice. Ori erau prea departe. Le număr pe degete pe cele de la munte. Urban, fiecare competiție era amânată din primăvară către toamnă.


Luna martie m-a adus alături de noi prieteni și am plantat lăstari și fapte bune. Am alergat pentru tocuri, individual, dar împreună. Am alergat și în echipă într-o nouă provocare locală a comunității NRC și deși mi-am uitat pantofii favoriți acasă am cucerit poziția secundă, premiată cu o pereche colorată de pantofi de alergare. Un premiu valoros.

Nu am fost noi cei mai buni. Am alergat sprinten față de concurența de atunci. O fugă în doi, într-o echipă dezechilibrată, dar câștigătoare. Luna aprilie ne-a rezervat a doua ediție virtuală roz de fugă cu un pachet de beneficii tentant și motivația de a alerga individual, dar împreună în aripi de libertate. Am alergat de Florii semitura din SubCarpați.


Aventura primului maraton al anului nu era în plan, dar era singura opțiune disponibilă printre evenimente anulate sau restricționate. Am revenit la Maratonul Argonauților la a treia ediție, una foarte bine pregătită logistic. Am avut parte de o vreme senină și un traseu bine marcat, un pic schimbat în bine față de prima ediție la care am participat.

Primul eveniment urban cu casa închisă, rezervat doar alergătorilor legitimați, a avut loc la jumătatea lunii aprilie în jurul Arenei Naționale. Nu am alergat atunci, dar am donat câteva ore pentru activități de voluntariat și sute de fotografii imortalizate ale unor alergători ce se tot învârteau pentru zeci sau sute de kilometri în statistici oficiale.


A revenit primăvara. Caldă și generoasă. Tranziția hainelor ne-a fost lină, de la straturi așezate la mâneci eliberate. Am acceptat câteva ture de fugă pe poteci montane alături de alți alergători. Dar am sincronizat cumva experiențele sprintene cu alte drumeții montane, petrecute la pas până deasupra norilor, în familie, alături de suporterii mei dragi.

La începutul anului am început să scriu mai des, dar targetat, pentru clienți privați. Am publicat mai rar articole despre competiții, majoritatea prezentate înainte de a alerga vreunul din trasee. Într-a zecea zi a lunii mai am primit doza unică de imunizare. Nu am vrut să mă înțep de două ori. Am preferat calea rapidă, fără cozi, apelând la un medic de familie.


Imunizarea era o limită obligatorie, dar facilă de depășit pentru planurile de călătorie prin vecini. Chiar și așa, primul zbor post pandemic l-am accesat printr-o testare rapidă antigen. La finalul lunii mai am alergat prima competiție oficială prin vecini, odată cu eliminarea restricțiilor de călătorie. O cursă la răsărit, pe stânci aurii la malul mării.

Asemeni altor alergări prin vecini, cursa nu s-a terminat cu o nouă medalie pentru panoul de onoare. La începutul lunii iunie însă, am acceptat provocarea de a alerga un maraton în SubCarpați și a doua zi, prin vecini, un semi în pădurea nebună. Acolo am cedat prima dată în fața unei curse acum câțiva ani. Chiar de ziua mea. Primul DNF cu lecții învățate.


Jumătatea lunii iunie ne-a adus din nou în prim plan Tura de Vis, cu peste cincizeci de kilometri adunați într-un ultramaraton urban, alergat în ritm relaxat în cea mai scurtă noapte din an, cu zâmbete până la stele, de la apus până la răsărit. Apoi, am savurat aventura Dolomiților, prima din cursele internaționale fabuloase amânate cu un an.

Locul meu la Cortina, parte din experiența Lavaredo Ultra Trail l-am obținut în ultima zi de preînregistrare la tragerea la sorți pentru 2o2o. Cursa a fost amânată pentru un an. Planul inițial de zbor s-a schimbat la întoarcere către alte destinații. Astfel, am ales soluția cea mai convenabilă pentru a călători la finalul verii către aventura din Alpi, UTMB.


Luna iunie mi-a dat șansa de a reveni la voluntariat într-un proiect fabulos pe care îl aveam la orizont înainte de pandemie. Aveam ocazia să iau parte la Euro 2o2o, unul din cele mai importante evenimente sportive. Am prins loc pe ultima sută de metri la Mobility Makers, omuleții veseli care întâmpinau suporterii și îi direcționau pe stadion.

Privind în urmă, mi-ar fi plăcut să fiu în echipa de ceremonii, ținând cont că în vremuri apuse am dansat și ar fi fost distractiv, mai ales la repetiții pentru coregrafie. Dar, poziția alocată mi-a permis să fiu prezent în mijlocul acțiunii la toate cele patru meciuri jucate, acolo pe Arena Națională, fără compromisuri sau alte zile împrumutate.


La începutul lunii iulie am revenit pe nisipul fierbinte din Kamchia. Invitația de fugă a fost pusă în scenă de data asta într-o zi de sâmbătă spre seară, nu dimineața cum eram obișnuit. Am alergat nisipul fin și anii trecuți. De data asta am ajuns la destinație cu aproape jumătate de oră înainte de start. Am ales să alerg în cursă desculț.

Nisipul afânat și valurile înspumate m-au premiat cu bătături la degete. Anduranța a fost pe măsură, toată musculara a fost solicitată, dar am ajuns cu bine la final. Bătăturile trec. Amintirile rămân. După cursă aveam în plan o noapte cu miliarde de stele la malul mării. M-am mulțumit cu baia de pe traseu și am pornit apoi către altă direcție.


În 2o2o am alergat mai bine de o sută de kilometri acasă. Cursa provocatoare de anduranță a anului 2o21 a fost prin vecini la mijlocul verii, cu start la apus și finiș tot la apus, a doua zi. Tryavna Ultra este una din destinațiile preferate de fugă cu tradiție prin Balcani. Acolo am alergat primul ultramaraton în 2017, o veritabilă probă de anduranță.

Am plecat curajos la răsărit și am ajuns regulamentar la linia de finiș după ce soarele a apus, pe o ploaie torențială. Apoi, anul ce a urmat, tot acolo l-am alergat pe un traseu modificat și pe al doilea. Înaintea pandemiei am alergat maratonul. Apoi am acceptat provocarea și am cucerit suta de kilometri în echipa Alergăceală. Împreună cu Marco pe podium.


Nu am fost cei mai rapizi, dar suficient cât să completăm podiumul la echipe. Am nimerit exact la premiere. Am trecut linia de finiș cu aproape două ore înaintea expirării timpului regulamentar. Am primit cu zâmbet medaliile personalizate cu trandafirul bulgăresc. Am urcat apoi pe scenă pentru a primi și micile medalii ruginii în echipă.

Voi alerga Balcanii și în 2o22? Da! Încă nu știu dacă voi reveni pe tura de 76K ori pe cea de 100K. Sau sar la 150K, pusă în joc pentru ediția din acest an. Balcanii sunt surprinzători. În fiecare an, tot mai mulți alergători aleg această destinație. Acolo am cucerit performanța 100K pentru a accesa oricare dintre cursele festivalului UTMB din Mont Blanc.


La doar o săptămână după anduranța din Balcani, am revenit prin vecini pentru a cuceri relaxat Musala, cel mai înalt vârf balcanic, într-o tură de anduranță verticală de semimaraton în aproape patru ceasuri. Cursa asta nu era planificată. Am ajuns cu o zi înainte rapid din capitală către capitala bulgară. A doua zi alergam voios deasupra norilor la înălțime.

Finalul lunii iulie nu m-a prins în Bucovina, deși îmi doream inițial o aniversare prin voluntariat și alergare. De data asta am rămas mai aproape. Am aniversat ziua de naștere în familie la malul mării, pe o vreme încinsă la vecinii bulgari pe nisipul fin auriu. Anduranța urma curând. A opta zi din luna august alergam din nou pe creste la Făgăraș Rocks.


De data asta am ales o tură mai scurtă. Mai vioi ca anul trecut într-un eveniment mult mai bine organizat decât prima ediție. Totuși, cei șapte kilometri de coborâre la final au fost epuizanți pentru genunchi și de data asta. Asemeni multor curse locale, punctele ITRA nu s-au așezat la orizont în cont în statistici. Era ultima fugă înainte de aventura din Alpi.

Cumva mă așteptam ca experiența UTMB din Mont Blanc să fie prin Geneva cea mai mare investiție financiară dedicată unei competiții. Totuși, variantele descoperite de la finalul lunii iunie, cu zbor la Milano și de acolo transferul rutier FlixBus către Chamonix, au fost un adevărat chilipir. Cu siguranță este prima opțiune de călătorie și pentru acest an.


Am cucerit punctele de calificare. În 2o2o aveam prioritate cu loc asigurat la oCC, cursa de 56 de kilometri, între Elveția și Franța, pe poteci marcate în Alpi. A venit pandemia. Toate competițiile majore au fost anulate. Totuși, la UTMB am primit aproape jumătate din bănuții plătiți pe taxe înapoi. Plus prioritate la înscrieri pe următorii trei ani.

Am ales să las pentru 2o22 locul garantat la OCC și m-am înscris la CCC, anduranța de 100 de kilometri. Dacă se anula cursa și în acest an, nu aș fi pierdut nimic. Nu am prins loc la 100K. Dar am avut de ales între TDS, cursa de 145K sau MCC, cursa de 40K, dedicată localnicilor, voluntarilor sau invitaților, o variantă inaccesibilă mie în condiții normale.


A fost o decizie inspirată să accept doar MCC. La TDS, puțini au terminat cursa, iar costurile erau de aproape trei ori mai mari pe taxe. Am adunat mai bine de o sută de kilometri de fugă montană în Alpi în cele cinci zile. Transportul aerian și cel rutier, cazarea la hostel plus micul dejun au fost suficiente să mă încadrez în decontul primit pentru vacanță.

M-a ajutat mult că știu bine italiana. M-am revăzut în Milano cu Giorgia, parteneră de fugă din pandemie. Alergările mele inspiră. Ne vom revedea în acest an cel puțin pe aleile marcate de la Lavaredo. Am trecut din Franța în Italia cu autocarul prin tunelul de 12 kilometri săpat în Alpi. Am revenit în țară din Italia fără formulare și emoții cu certificatul verde.


Abia în septembrie am savurat prima competiție urbană din capitală. Am alergat în ritm constant kilometru cu kilometru pentru a da aripi. Sâmbătă am alergat zece kilometri pentru ritmul fetelor. A doua zi alergam ca iepuraș la 1^h45, adică 105 minute pentru semi și ne-am încadrat în timpul estimat pe brățări asemeni unui metronom elvețian.

Una din competițiile amânate a fost semimaratonul de la Atena. Varianta de zbor convenabilă a venit cu o zi înainte de cursă, mult prea târziu pentru a mai ajunge. Nici cursa din Paris nu a mai fost alergată. M-am implicat ca voluntar în acel weekend la Saga Festival, dar am alergat și maratonul la Ciucaș. Weekend electrizant cucerit în pandemie.


A doua parte a lunii septembrie am alergat doar tura scurtă de la Rodnei Ultra deși eram înscris pentru o anduranță ultra. Printre coduri colorate de vreme rea am acceptat provocarea. Chiar și așa, a fost o experiență memorabilă. Scurtă a fost și ascensiunea potecilor marcate din Parâng contra telescaunului, atunci la început de octombrie.

La jumătatea lunii octombrie am revenit pentru al treilea an la Cappadocia. Am alergat tura medie de ultramaraton într-o sesiune întârziată, amestecată de plăcere și durere. Cumva, rezultatele în statistici din acest an nu au cucerit recorduri personale. Dar sunt lecții învățate pentru noi experiențe la orizont. Plus unghii negre nevindecate.


În ultima zi de octombrie ne-am adunat, alergători amatori sau profesioniști, gata de a depăși noi limite, de a ne adjudeca noi recorduri personale. Am alergat al treilea maraton tradițional în capitală, dar și a treia oară în ritm constant la 3h45, după ediția anterioară din 2o18 în capitală și maratonul din 2o19, primul din capitala vecină, Chișinău.

Pe o vreme rece, cu nori cenușii și aproape zece grade timide în termometre la pachet cu Akram, un alergător londonez, am bobinat toți cei 42 de kilometri de alei urbane centrale în limita celor trei ore și trei sferturi de ceas. Am finalizat cursa în timpul propus fără emoții. Au urmat după o săptămână pașii de zbor din Cluj, cu semi în două ture urbane.


Am revenit la finalul lunii noiembrie în Transilvania. Prima zi din decembrie a fost savurată în două ture pe dealul Feleacului. A fost poate, cea mai reușită cursă de anduranță a acestui an în statistici. Meritul îl atribui și pantofilor înaripați de alergare, cuceriți la ultima provocare a comunității locale Nike Run. Alergăm împreună și în acest an, sâmbăta.

Ultima cursă a anului a fost alergată prin vecini, destul de aproape de graniță. Vom reveni acolo la primăvară pentru alte sesiuni de alergare sau drumeție. Ultima anduranță din decembrie a fost una relaxată, cu ocazia solsitițiului de iarnă, într-o nouă tură de vis urbană 321sport de la răsărit la apus. Acolo descopăr noi locații în fuga prin capitală.


Sunt amator. Statisticile zic că am adunat vreo 2400 kilometri de alergare în ultimul an, majoritatea în competiții sportive. Nu este mult, nici puțin. Totuși, anul nou aduce competiții noi, cu sute de kilometri de alergare în fiecare lună. Urmează o mică perioadă de volum. Apoi, din primăvară am deja planificate aventuri fabuloase exotice la orizont.

În primele zile din luna martie revin la Trans Gran Canaria. De data asta doar maratonul, din centru, din inima insulei, către sud, la ocean. La începutul lunii aprilie am ales anduranța ultra în patru anotimpuri de la Alanya Ultra, al doilea eveniment personal din Asia după cel din Cappadocia. Apoi, alergăm tura de 20 de kilometri la Ibiza.


Alerg și în România cursele noi, xRace sau Omu'. Dar revin și în Italia la Lavaredo Ultra Trail, în Franța la UTMB, în Bulgaria la Tryavna Ultra sau Kodzha Kaya, pe aleile urbane din capitală ca iepuraș sau pe potecile marcate din Cappadocia Ultra Trail. Voi încerca să mă bucur de fiecare experiență cu zâmbet și fotografii colorate. Să fie spectacol.

2o21 a fost un an cu multe necunoscute. Cu planuri făcute din scurt și adaptate pe parcurs, asemeni unei competiții de anduranță, din primul pas până la linia de finiș. Am cunoscut oameni noi și mă bucur că tot mai mulți descoperă alergarea. Sunt un amator care profită de oportunități pentru a descoperi lumea. Aș alerga uneori și în altă ligă.


Uneori îmi cumpăr accesul la aventură prin cuvinte alese. Alteori, plătesc prețul ca oricine. Sau prind câte o invitație pe ultima sută de metri. Rareori refuz o invitație. Voi reveni marțea la 321. Miercurea la Hervis. Joia o las pentru adidas și sâmbăta pentru Nike. Opțiuni sunt diverse. Aștept în noul an fiecare capitol de libertate în pași de alergăceală.