Tryavna Ultra ...ultra-experiența maratonului din Balcani

Tryavna Ultra este aventura din Balcani ajunsă la a cincea ediție aniversară. Este acea experiență care te poate ridica în slăvi sau te poate trânti, ici colo, în coada liniei. Este al patrulea an consecutiv când alerg orizonturile vecine. Chiar dacă alții aleargă prin Carpați, invitația a fost irezistibilă, reîntâlnind prieteni vechi și noi sub lentilă la un selfie.


Mda, au ceva magic Balcanii. Acum trei ani, alergam prima aventură la răsărit, la ora șase dimineața. Cei 23K au fost finalizați atunci surprinzător în puțin peste două ore, astfel că am alergat și cursa populară de trei kilometri. Acolo am revenit să alerg primul ultramaraton. Am reușit să termin acum doi ani acel ultra, primul, cel mai epuiza(n)t.

A fost o experiență aparte cu bune și rele, ferecată în amintiri. Și am zis că nu e de mine, că nu îmi mai trebuie, că nu (se) merită. Dar inevitabilul s-a produs, am revenit anul trecut, tot acolo, tot la acel ultra, alergând aceeași distanță solicitantă, individual, dar și în echipă. Rezultatele erau individuale, dar media lor conta în statistici la echipe.



Am terminat în statistici mai bine ca anul anterior, dar nu am avut parte de ploi, griji și alte nevoi. Unde nu am (mai) putut alerga, am mers, am resimțit genunchii. Am revenit. O limită de 16 ore. Gestionarea resurselor, bunătățile de la punctele de alimentare sau presiunea pusă pe coborâri au contat în parte asupra experienței de fugă ultra.

Am ajuns în acest an prin vecini cu un ocol la mare alături de Cristi, căpitanul Carpilor. E deja tradiție să am aproape de mine familia, cei doi suporteri, matinal treziți, să fie acolo la startul unei noi aventuri. Indiferent de ora matinală, de fiecare dată, ei doi, sunt aproape de mine, cu zâmbete, cu voioșie. Mulțumesc, neprețuit ajutor, de fiecare dată.



Ne-am dus matinal din capitală către mare. De acolo, am trecut vama prin Negru Vodă spre locația de start din vecini. Am ajuns după masă fără emoții la destinație, bucurându-ne de scurte pauze asezonate cu fructe colorate. Am preluat kitul de concurs și ne-am îndreptat spre cazare. Fabuloasă locația deși accesul este un pic provocator.

Cazarea aleasă pentru fuga din acest an era cocoțată pe un deal. Forest House, la aproape trei kilometri de zona de start. Am despachetat. Noaptea deja cucerise ziua, lăsând-o să se scurgă la asfințit. Pornisem spre centru la pas. Câteva sute de metri aveau să ne ofere un spectacol. Savuram panorama orașului, dar și zeci de luminițe verzui.



Erau licurici care dansau spectaculos pe drumul nostru ce cobora susținut către oraș. Eram mic copil când am văzut pentru prima oară un licurici. Dar, parcă cei din vecini, au adus un strop de magie savurat din plin. Dis de dimineață, înaintea soarelui, eram deja la start. Câteva poze, câteva urări și cei de la 76K pornesc competiția.

Noi, urma să fim preluați de autobuze către un nou orizont. Las în urmă pe cei dragi și ne pregătim de jocul nostru. Anul ăsta, organizatorii au decis să introducă o probă nouă, una de mijloc, între relaxarea unui semimaraton și anduranța susținută a unui ultramaraton. Au scos primii 35K și ne-au poziționat direct pe poteci susținute în urcare.


Am plecat de la start primul. Se vede tare fain în fotografii tricolorul să fie în față. Chiar și pentru câteva sute de metri, senzația a fost neprețuită. Am început urcarea susținut. Pas cu pas. Știam că e timp de poze. Puțin mai sus. Am savurat acorduri muzicale, sincronizând pașii pe urcare în ritmul mixat, ascultat discret într-o cască.

Bețele de trekking le-am lăsat acasă. Parcă pierd din spor, ultimele fugi fără ele au fost mai sprintene. Au zburat iute primii șase kilometri, câțiva m-au depășit. Știam că pe la 38K pe traseul de ultramaraton era un izvor de apă. De data asta, l-au inclus pe traseu, bine marcat, deviat puțin de la cel inițial. Atât de rece apa, atât de faine pozele, de fiecare dată.


Una din provocările majore ale alergărilor de anduranță este gestionarea resurselor. Distanța între punctele de alimentare este la 13-15 kilometri. Un kilometru pe urcare ne putea seca de puteri. Gestionarea apei este vitală. Puteam profita de sursele de apă pe munte din loc în loc sau rezistam pentru o porție până la următorul punct de hidratare.

Pe urcare e simplu, pașii susținuți ne permit accesul la peisaj. Și de o pauză. Nu puteam rata magia florilor colorate, voioșia unui selfie și peisajele. Indiferent cât de sprinten aș fi, mereu găsesc un moment de imortalizat. Se merită, mai presus decât un loc în statistici. Sau poate e motivația de a combina odihna cu momentele foto colorate.


Prima oară am alergat un semi cu cei 23K, apoi alte două sesiuni de 76K, fiecare cu experiența aparte, savurând din bunătăți la punctele de alimentare. Anul acesta am acceptat provocarea Tryavna Ultra la noua probă de maraton prinsă pe aleile marcate. Hmmm, easy?! Nu, nu prea. Urcarea aia maaare a fost pe tavă la start pentru pofticioși.

Era trecută doar o oră jumătate până am ajuns în punctul cel mai înalt, la eoliene. Da. S-au împărțit cadre imortalizate în zâmbete, cu selfie, imagini oficiale, apoi, am pornit la pas sprinten coborârea. Au mers ca unși pașii mei. Voios până la primul punct de control, alimentare și hidratare. Acolo tentație de daună totală pentru ospăț.


Dacă la 76K primii 34K sunt pe dealuri și coline, poteci mai late sau înguste, traseul de 42K pornește în urcare, sus, vreo zece kilometri. Estimam naiv pentru o zi bună, undeva la șase ore, cu gândul la cel puțin șapte din cele nouă regulamentare. Am respectat câteva reguli de bază și am pus final anduranței în puțin peste cinci ore și jumătate.

Ospăț. Am avut grijă la punctele de alimentare. Am asortat lichidele cu ceva dulce și sărat, neratând glucoza, cubulețe de zahăr sau unele fructe confiate. Apă, izotonic, cola, magneziu, gustări sărate, murate, de la fructe, la bunătăți puse pe pâine. Stiam din experiența anterioară. Dacă nu rezist tentației voi resimți fiecare exces tentant.


Poate că mergeau și câteva chipsuri sărate, așa, ca aport de carbohidrați. Pentru hidratare, apa e sfântă. Nici izo Sponser nu a fost ratat. Având trei flaskuri, două mici în față și cel de juma de kil în spate, am putut jongla cu litrul obligatoriu de lichide. M-am înțeles bine bine cu sistemul de accelerare personal și m-am bucurat de fugă pe poteci.

Păcat că nu au pus un punct cu bunătăți la final. Am preferat să le sacrific pe cele din traseu. Una din greșelile experiențelor anterioare a fost să amestec bunătățile la punctele de alimentare. Stomacul preia tot, dar reacționează diferit. Și se resimte. Un alt avantaj a fost hidratarea și suplimentul de energie, păstrat de la experiența de fugă DHL.


Am completat nevoia de dulce, cu pepene. Buuun, hidratant. Caș(caval)ul a fost doza de sărat neratată pe traseu. În rest, gustări cu privirea și sub lentilă. Am menținut hidratatea cu geluri Sis (best ever) sau tablete cu dextroză sau pliculețe cu magneziu, oferite la discreție pe mesele cu bunătăți. Inspirație, ca și apa pusă în trei recipiente.

În punctul unde treceam calea ferată făcusem anul trecut mai bine de zece ore. Erau vreo 55K. De data asta, pe la 20K aveam puțin peste două ore. Uns a fost fiecare pas. Coborârile le-am abordat ca la ski, stânga, dreapta, protejând genunchii. Am depășit câțiva lejer, mai ales pe canioanele de la final purtând tricolorul pe aleile locale.


Mdaaa, am finalizat acest maraton, în cinci ore jumătate, în primii 48 de sosiți. Statistici sau nu, a fost o experiență personală remarcabilă. Un maraton de fugă înaintea celor de la 76K care plecaseră cu două ore mai devreme. Atmosfera timidă, dar antrenantă de la final, aplauzele și uralele au completat reușita pașilor de fugă.

Am ajuns fresh la final, bucurându-mă de zeci și zeci de minute, desculț pe iarbă, alături de prieteni, de cei doi dragi suporteri, care de data asta, m-au așteptat mult mai puțin, față de experiențele anterioare. Am avut timp de reîncărcare cu energie, de a schimba impresii și zâmbete, de a savura din bunătățile locale servite la o terasă în centru.


La această ediție aniversară efortul fiecăruia a fost răsplătit la linia de finiș. Inspirați (cred eu) din evenimentul din luna mai, organizat tot de iRun.BG prin vecini, organizatorii au premiat cu medalii și pe cei care au terminat după timpul limită de nouă ore. Erau pregătite la final medalii din lemn personalizate pentru fiecare dintre cei mai întârziați.

Era gravat la partea superioară un mesaj simpatic motivațional. Try Again. Un răvaș extras parcă din promoțiile de la chipsuri sau bere. Aceleași medalii le primeau evident și cei întârziați de la distanțele superioare, deși, mai era multă vreme până să prind eu un astfel de moment premiat după lăsarea întunericului. Reveneam în țară curând.


Înspumata blondă am primit-o la final, produsă local, personalizată cu numele evenimentului, după anduranță. Alături de ea a o porție de plăcintă tradițională completa culinar deliciile din partea casei. Nimic complicat. În rest, ne-am descurcat, erau zone de delicii contracost pentru a fi aproape de a start pentru aclama și alergătorii.

Apropo de spumă, în jurul orei șapte la ceas de seară era planificată Mila de Bere. Iar eu gata de o nouă provocare. Regula era simplă, patru porții de licori înspumate date pe gât, patru serii a câte patru sute de metri în alergare. A fost o experiență voioasă cu buuuuule, alergată sprinten cu aproape patru juma per mia de metri. O hidratare eco.


Kitul de concurs ridicat rapid, aducea printre altele în prim plan tricoul tehnic, calitativ și colorat, personalizat pentru anduranța alergară. Erau contracost și tricouri de la ediții anterioare sau chiar cel din acest an fără numărul de kilometri personalizat. Mărimile au fost bune, este fain așa un pic mai lung. Un plus de confort în mișcare.

Medalia, turnată, colorată, completează efortul. A fost ultimul an în care am avut acest model, păstrat în ultimii trei ani pentru a completa steaua celor trei experiențe din vecini, Persenk Ultra, Pirin Ultra și Tryavna Ultra. Am avut în kit și o plăcuță gravată cu numele nostru și distanța parcursă, o idee personalizată foarte apreciată.


Ediția aniversară a adus multe surprize noi, am apreciat repriza de acorduri rock. Unii s-au bucurat chiar de artificii. De data asta am fugit repede către casă, pe la premiere, căci drumul până în Constanța, la mare, era totuși departe. Iar teleportarea, nu e la liber pentru noi, așa că deseori, trebuie învârtită (și) roata, iar timpul nu este de partea noastră.

Mulțumesc Nikolai pentru invitația de fugă, aș reveni poate la anu' să alerg suta. Iau în calcul la anu' și anduranța Kodzha Kaya, fuga fără ajutoare din luna mai a lui 2020. Mulțumesc Cristi pentru transfer. Mulțumesc voluntarilor pentru energie și promptitudine. Mulțumesc pentru zecile de încurajări și zâmbete. Eroii sunteți voi. De fiecare dată.



Mă bucur că aproape treizeci de români au alergat potecile la toate probele, dar mai mult că o parte din ei, au urcat pe podium, mai ales la porția ultra 76K. Mulțumesc și fotografilor care au încercat să dea culoare pașilor cu zâmbete pe alocuri. Rămânem cu amintiri frumoase, gata de noi pași de aventură, cucerind ușor noi teritorii prin vecini în Balcani.