Alergarea m-a adus departe. Mai presus de clasamente, rezultate și statistici, de ambiții personale sau endorfine savurate. Mi-a deschis orizontul pentru a cuceri în pași de alergăceală teritorii cu adevărat exotice. Acolo, în vechiul regat al Persiei, timpul pare că a rămas pe loc. Crestele roșii ne adună an de an pentru o nouă porție de anduranță.
Prima experiență montană personală în
Cappadocia avea să fie savurată în
2018 cu proba scurtă
CST, finalizată în mai puțin de cinci ore, conform rezultatelor oficiale. S-au scurs prea repede kilometrii în acel an. Mi-a plăcut atmosfera, dar priveam către cei de la ultra, mai ales că probele mai lungi erau recompensate cu un cadou extra personalizat.
Varianta de zbor convenabilă cu escală m-a adus către
Urgup prea matinal. Timpul generos dintre escale mi-a dat ocazia de a face o plimbare în districtul
Pendik, situat pe partea asiatică a Istanbulului. Totuși, am fost nevoit să îmi caut cazare la fața locului cu câteva ore înainte de răsărit. Revenirea către Europa a fost matinală, cu escală în Istanbul.
Startul cursei
CST are loc la ora zece. Prea târziu pentru a prinde baloanele cu aer cald la orizont. Vremea matinală oricum a fost înnorată. Dar m-a motivat să revin pentru
CMT, o porție
medie de anduranţă asortată cu baloane colorate. Am ales de data asta un zbor matinal în Asia. Cazarea aleasă a fost în exterior, la doi kilometri de centrul orașului.
Chiar dacă condițiile de cazare au fost mai bune, totuși am alocat timp suplimentar pentru deplasările către oraș. Am pornit dimineața cu o oră înainte, dinainte de răsărit pentru a ajunge la start. La ora șapte am pornit alături de alergătorii ultra. Primele raze de soare ne-au prins pe traseu, printre zeci de baloane colorate ce sărutau cerul senin.
Am finalizat anduranța medie cu resurse de
hidratare în aproape opt ore, purtând o pereche de
CloudVenture luați la test din țară. La final, am primit un hanorac de finișer, personalizat cu distanța alergată. În kitul de concurs primisem de data asta un tricou de bumbac, personalizat cu traseul cursei, foarte fain, deși culoarea galbenă nu părea inspirată.
Transferul către Istanbul și retur l-am făcut de data asta cu autocarul. Variantele de zbor disponibile depășeau bugetul estimat inițial. Plus că aveam ocazia să parcurgem distanța de transfer pe timpul nopții, dar aducea și timp matinal suficient pentru a explora din străduțele întortocheate ale orașului înainte de a ne îmbarca în zborul către Cappadocia.
Varianta rutieră nu a fost o experiență prea plăcută nici cu următoarea ocazie de a alerga în Istanbul. Dar a fost o soluție de compromis economică. Duminică, zborul de întoarcere matinal din Cappadocia ne-a adus către Europa cu mai bine de trei ore întârziere. Dacă aveam atunci o legătură aeriană de zbor, pierdeam escala către București.
A fost o alegere inspirată ce ne-a permis să explorăm la pas străduțele cochete din
Taksim sau
Galata, asortate cu diverse bunătăți culinare locale. Am
alergat cu un an înainte între continente, pe coasta Bosforului. Am revenit pentru o porție de plimbare, pentru a savura castane sau fish kebab în orașul care pare că nu doarme niciodată.
În 2o2o ne-a izolat complet pandemia. Toate planurile de călătorie au fost anulate. Competițiile au picat una câte una, asemeni unui joc de domino. Într-un ocean de incertitudine, fiecare dintre noi privea încrezător către un nou orizont. Inevitabil,
imunizarea părea singura variantă de acces facilă, fără alte costuri și complicații.
Am preferat
doza unică, primită pe 10 mai fără grija unui rapel. Valabilitatea teoretică de șase luni mă scăpa de alte teste și emoții. Cinci ultra experiențe în acest an erau aliniate la orizont, fiecare dintre ele în diverse state, pe alte poteci marcate prin Alpi sau Balcani, cu anduranță, endorfine și emoții strânse în fotografii și pași voioși de alergăceală.
Ultimul act avea să fie jucat în Asia, o dată cu cea de-a treia participare consecutivă la
Cappadocia Ultra Trail, organizată după un an, în 2o21. Am ales tot anduranța
CMT având la orizont limita celor opt ore cucerite anterior. Zborul internațional l-am ales cu o zi înainte și alta după weekend, pentru a beneficia de timp pentru noi plimbări în Istanbul.
Joi seara am ales să ne cazăm în Pendik, deși am aflat cu câteva ore înainte că puteam opta pentru un transfer rutier intern de noapte către Cappadocia. De data asta a venit și
Luiza pentru a se bucura de experiență. Frumos pe faleză, pe malul mării Marmara, dar mult prea liniștit față de agitația din Istanbul. Duminica a fost zi de răsfăț pe Bosfor.
Am ales în vară ca
Romantic Cave Hotel să ne fie cazarea locală, un castel din piatră situat la câteva sute de metri de start, la un preț mai mic decât multe cazări din România, poziționat la înălțime, pentru a ne bucura de panorama oferită către oraș. Am preluat vineri kitul de concurs, fără ca echipamentul obligatoriu să mai fie atent verificat regulamentar.
Recomandările de distanțare socială ne-au ținut departe de verificările de echipament la toate competițiile de anduranță la care am participat în acest an. Totuși, am avut în vesta de hidratare
Evadict atât flaskuri pentru lichide, foiță pentru vreme rea cât și resurse pentru a duce la bun sfârșit anduranța. Mesele dinainte și după cursă erau acum raționalizate.
Accesul la cursă era permis către cei vaccinați, trecuți prin boală sau testați. Era o
condiție obligatorie oricum pentru a călători în Turcia. Masca este obligatorie și în spații deschise, dar majoritatea nu purtau nici în interior, astfel că ne-am adaptat. În kit am primit un tricou tehnic personalizat. Am ales de la expo ca suvenir un buff de colecție.
Startul nostru era programat pentru ora șapte. Rezultatul anterior m-a adus în primul grup de alergători, gata de a cuceri potecile marcate. Am pornit voios și sprinten. Aveam o ascensiune pe piatra cubică de mai bine de un kilometru. Apoi, părăseam aleile de piatră în deșert. Razele de soare aurii luminau calea unui adevărat spectacol de culori.
Albul rocilor din deșert era condimentat cu frunzele ruginii ale copacilor pitici sau a butașilor de viță de vie. Zeci de baloane colorate se înălțau către cer. Nu luasem frontala. Era în vestă. Era utilă pentru accesul în câteva grote întunecate. Am trecut repejor în coloană, unii după alții, urmărind lumina firavă din spate a unor alergători mai inspirați.
Crestele ascuțite sau pasajele prin grote urmau în meniu. Eram mai bine de șase sute de participanți prezenți la una dintre cele două distanțe ultra. Mai erau peste o mie la cursa scurtă de maraton. Plus aproape două sute de alergători înscriși la cele două probe noi de
ștafetă. Fotografii generoși ne prindeau în cadre pițiti printre crestele ascuțite.
Galeria foto este disponibilă și
aici.
Eram în timpul propus, deși simțeam că plecasem cam tare. Am continuat fuga printre canioane. Treceam prin locații colorate deja cunoscute. Făcusem anii anteriori fotografii. De data asta, profitam de câteva cadre pe urcare, atunci când profitam de momentele de odihnă. Prin orașe eram aclamați de voluntari și zeci de localnici curioși.
Accesul rutier era restricționat de pază armată atunci când străbăteam vreo cale de acces. Știam că timpul petrecut în punctele de alimentare putea face diferența la final. Am profitat pentru prima dată de mâncarea caldă din puncte pentru un plus de rezistență. Alimentația solidă contează în cursele lungi, nu doar gelurile sau
dextroza.
O greșeală minoră avea să schimbe cursul experienței. La start nu am strâns suficient șireturile la papucii de fugă. Pe coborâri degetele au fost solicitate și la jumătatea cursei a trebuit să reduc la jumătate viteza de joc. Chiar dacă la umbră gradele din termometre păreau timide, soarele torid ne-a secat de puteri.
Flask-ul extra cu lichide a făcut diferența.
Deși traseul
CMT din Asia îl alergasem deja integral în 2019, iată că a treia experiență personală montană în Cappadocia a fost una solicitantă, cu alte surprize în program. În a doua parte, alergată prin Valea Roșie ne-a prins din urmă și o furtună de nisip. Eram printre canioane când s-a dezlănțuit urgia. După vreo zece minute puteam continua fuga.
Pe alocuri, galopul cailor sau ATV-urile turiștilor dornici de a cuceri
rezervația Goreme completau praful ridicat în ceruri prin care treceam în grabă. Chiar dacă am avut energia necesară, picioarele nu m-au mai ascultat după kilometrul 30. Nu era momentul să renunț. Am înaintat încet, dar sigur către următorul punct de control pentru revitalizare.
Timpii personali estimați erau deja depășiți, dar aveam câteva ore avans față de limita de timp a jocului. Pe urcare a mers planul. Sus, pe creastă însă ritmul a devenit tot mai lent, pe alocuri la pas. M-am bucurat de strugurii de pe traseu. Am purtat unul din tricourile verzui de la
NRC. Fin și rezistent, asigură o ventilație ideală pentru fugă.
În această zi începea o nouă provocare săptămânală a
comunității. Spectaculoasă locație aveam la orizont pentru a adjudeca în contul acestei provocări kilometrii alergați competițional. Geniale
gaiterele de la
Getka. Voi povesti cu altă ocazie despre ele. Șosetele
Rockay primite la
SubCarpați au fost la înălțime. Confort în anduranță fără bătături.
Am prins energie pe ultimii kilometrii, iar pașii au devenit tot mai sprinteni. Am ajuns cu bine la linia de finiș, cu tricolorul pe umeri și zâmbetul larg. Uitasem de suferință. Acolo era ea,
Luiza, gata de a mă surprinde în cadre noi colorate la linia de finiș. Atât am putut de data asta. A fost alergare de plăcere (și) cu durere, dar nu am vrut să renunț.
Ceva (poate) nu s-a aliniat în stele. În
statistici accept cele aproape o sută de minute peste timpul din 2019. Prea faină medalia și vesta personalizată CMT. Organizarea a fost așa cum mă așteptam, impecabilă, cu un pachet de participare foarte fain, o nouă medalie personalizată colorată și un cadou softshell memorabil primit la final.
M-am încadrat lejer în timpul limită al cursei. Nu aveam emoții, știam că pot.
Bianca era în spate. Mă așteptam să mă ajungă din urmă. Reușise o dată la
Ciucaș X3, după altă cursă cu dureri similare pe coborâre. De data asta, a fost implicată într-un accident cu unul din ATV-urile lăsate în urmă. Dar s-a ridicat și a pornit mai departe.
Bravo. Jos pălăria! A avut ambiția să alerge până la final, mai presus de dureri și urme fizice. Rănile trec. Suferința mea pare atât de neglijabilă acum față de a ei. Poate că vom învăța din greșeli pentru a ne face experiențele mai plăcute. La final, sute de alergători profitau de zona de relaxare pentru noi povești, delicatese culinare și fotografii colorate.
Vremea a fost excelentă pentru socializare. A doua zi matinal, am pornit spre Europa. În Istanbul era o vreme gri. Ne-a ratat ploaia. Am ajuns în
Taksim pentru o zi de relaxare. Era plin de turiști. Mult mai mulți decât văzusem la ultima vizită, înainte de pandemie. Toți relaxați și zgomotoși. Doar câțiva, cu măști colorate trădau libertatea ce părea pierdută.
Ne-am bucurat de plimbare prin
Istanbul, asortată cu castane, porumb copt și o porție dublă de pește stradal răsfățat în lipia condimentată. A doua zi aveam zborul către casă. La intrarea în aeroport, deși veneam dintr-o zonă roșie, fiind posesori de
certificat verde am trecut fără emoții și restricții, fără alte declarații sau limite de responsabilitate.
Am tot amânat momentul de achiziție al zborurilor. M-a costat asta. Aș reveni în Asia pentru a profita și de varianta
FlixBus rutieră între continente la un preț ireal. Felicitări tuturor pentru
rezultate, celor prezenți ce au fost gata de a savura o nouă experiența magică locală.
Cappadocia este destinație preferată de aventură pentru anduranță.
M-am încadrat în limite. Am alergat treia oară potecile prăfuite, dar de data asta anduranța a fost răsplătită și cu trei
pietre de calificare la Mont Blanc. Sunt porțiuni de traseu alergabile. Altele consumă și ultimul strop de energie. Vom reveni la
Cappadocia Ultra Trail cu siguranță pentru a ne lua revanșa.
...alergat cu Salomon XT Wapta 3
...monitorizat prin GPS cu Garmin VivoActive HR
Citeşte și articolul...