Cappadocia CMT Ultra ...opt ore de ultra-experiență în Asia

Cappadocia. Una din cele mai așteptate experiențe personale din acest an a intrat în linie dreaptă. Și o dată cu ea, s-a aliniat la orizont o nouă oportunitate de a mă bucura de pașii de alergăceală cucerind noi teritorii. Da. Mai bine de o sută de români au luat startul la una din cele trei probe de la Cappadocia Ultra. Eram jumătate anul trecut.


În a doua parte a lunii octombrie se adună două persoane, subsemnatul și Andreea, gata de fugă în Cappadocia. Urcăm cu rucsacul în spate într-un autocar spre Istanbul, poarta Europei cu Asia pentru a savura o experiență orientală inspirată. Blonda este aliniată la startul primului maraton montan. Alergare în altă lume depășind limite.

În acest an se anunţă vreme frumoasă, caldă și însorită în Cappadocia. O vreme favorită pentru aventură, pentru noi limite de depăşit în palmaresul personal, în statistici. Cu prieteni vechi și noi, ne bucurăm de experiențe aparte mai presus de bariere lingvistice, uniți de pasiunea comună a pașilor sprinteni în locuri de poveste.

Până devine publică teleportarea, drumul spre destinație l-am adaptat relaxat și în funcție de disponibilitatea variantelor de transport. Am încercat un echilibru, între cost și beneficii, chiar dacă durata de transfer e mai mare. Anul trecut am avut aliniate cele două zboruri între continente cu timpi de așteptare de cel puțin patru ore la escale.

De data asta planul a fost să facem transferul în Asia cu avionul și drumeția între state cu autocarul. Astfel, am scăpat de grija cazării pentru prima și ultima zi. Și mai pun în balanță și doar juma' de preț pentru transport. Varianta zborurilor cu escale ne aducea destul de târziu la Urgup, locul de start al probelor ce porneau dis de dimineață.


Bun, aproape de ora cinci la ceas de seară, autocarul nostru Marina către Istanbul pornește pe aleile din sudul capitalei. Trecerea la vecinii bulgari a fost lină, nu am avut mai mult de un sfert de oră de așteptat. După câteva zeci de minute am avut un popas la un mic restaurant. Părea al unui turc căci mai toate autocarele de pe rută opreau acolo.

Era aproape miezul nopții când am ajuns la granița spațiului european cu Turcia. Se trece destul tutun și alcool grecesc prin vamă, deseori la limita legalității. Aici am avut prima mare pauză. Depinde la ce mă raportez. Se pare că se stă și zece ore prin vamă. Se exagerează tranzitul majorității cu bagajele forțând fragila limită a bunului simț.


Poate și dificultățile armate cu Siria au pus frontierele în alertă și controlul e mai strict. Autocarul a fost printre cele luate aleatoriu și băgate la coadă pentru scanare cu raze X. Aproape două ore am stat blocați în vamă. După primii kilometri pe tărâm turcesc, oprim la un alt popas, unde am primit o ciorbă tradițională din partea casei.

Se pare că ciorba o fi fost un pretext să golească autocarul de cartușele de țigări și sticlele de whisky. Întârzierea la vamă a avut avantajul ei. Am ajuns mai târziu. Erau promiși în statistici vreo șase kilometri de plimbare urbană matinală pe alei până la Taksim. Din apropiere pleca SG-2, cursa rapidă către aeroportul de pe partea asiatică.


Am adunat vreo de două ore în plimbare, urmând alei înguste, urbane, printre clădiri vechi și noi. Calea ne-a adus o părticică de Bosfor la pas trecând podul alb folosit (și) de linia de metrou urbană. Pe la șase, chiar înainte de primele raze de lumină liniștea nopții este brusc perturbată de versetele geamiilor ce chemau în cor, musulmani la rugăciune.

Deși orasul este aglomerat întotdeauna se poate ieși repede pe vreo autostradă. Au turcii o infrastructură de invidiat. Trei sferturi de ceas au fost de ajuns să ne aducă sprinten la îmbarcare. La turci se face un control de bagaje la intrarea în aeroport. Chiar dacă nu zbori. Ceva similar am remarcat și la spații aglomerate pentru siguranța turiștilor.


Zborul programat spre Nevșehir, unul din aeroporturile din Cappadocia a decolat cu zece minute mai devreme și a ajuns cu încă zece mai rapid. Fără emoții. Am fost preluați de organizatori și plimbați prin regiune, lăsând unul câte unul, alergătorii, la destinație. La întoarcere urma să plecăm în zbor de la celălalt aeroport, de la Kayseri.

Karma? Am așteptat destul la întoarcere. După amiază eram deja la hotel la doi kilometri de linia de start. Aveam programată ridicarea kitului pe la ora trei. La pas relaxat am pornit spre centrul orașului. Am savurat unul, două mere roșii de pe drum spre zona de kituri. Verificarea echipamentului a fost făcută minuțios pentru fiecare alergător.


Personal, mi se pare aiurea să verifici cu o zi înainte echipamentul obligatoriu. Se practică și pe la noi. A doua zi, poți lăsa totul acasă, rareori te verifică careva. Am văzut pe unii, doar cu un tricou și pantaloni scurți, deși inclusiv foița de ploaie sau lanterna erau obligatorii. Nu e corect față de majoritatea care își cară rucsacii în alergare.

La expo erau branduri de top, sponsorul principal se lauda cu douăzeci la sută avantaj client. Celebra Pasta Party era în program înainte de apus, la șapte. Ne-am tot învârtit câteva ore pentru câteva cadre imortalizate la înălțime. Alegerea unei cazări la distanță nu e o idee inspirată. Nu aveam transfer în dimineața cursei, deci trebuia să ne adaptăm.


Startul probelor lungi CMT și CUT era matinal, la răsărit, la 7. Cea scurtă, de maraton, CST, era pe listă ca și anul trecut, la 10. Aveam de data asta un cer senin și câteva zeci de minute înainte de start. Și mii de alergători, gata să ia cu asalt potecile într-o nouă aventură. Câteva baloane colorate deja dansau în aer la numărătoarea inversă.

Pornim. Aproape jumătate de traseu îl făcusem la CST. Așa că, am alergat fără pauze pentru noi fotografii. Doar bucuria pașilor de fugă. Chiar primii douăzeci de kilometri erau plini de fotografi pitiți, gata să ne prindă în cadre, parte din peisaj. Baloanele cu aer cald, colorate, dansau în cerul azur. Cu diferență de nivel traseul este unul alergabil.


Da, e nevoie de ceva experiență, mai ales pe coborâre. Partenerii mei de fugă pentru această experiență au fost CloudVenture, luați la test. Chiar dacă poate fi riscant să plec la un ultra cu încălțări pe care nu le cunosc, totuși a fost o alegere inspirată. Chiar dacă sunt creați pentru trail, talpa este una minimalistă, fiind destul de ușori, dar rezistenți.

Am avut aderență excelentă chiar dacă am avut suprafețe diverse, poteci prăfuite, roci și gresii, nisip și pământ, roci dure sau moi. Recomand. Au fost parte importantă din succesul meu sprinten. Am trecut de cele două puncte de control comune cu CST, proba scurtă a maratonului. Se adunau ore în avans față de timpii intermediari limită, o rezervă binevenită.


Urma prima urcare serioasă pe un traseu nou, săpat prin roci, cu galerii și tuneluri. Trecusem de limita maratonului sub cinci ore. Secțiunea care mi-a dat bătăi de cap anul trecut, Valea Roză și Valea Roșie, a fost sprinten alergată, fără probleme. Anul trecut, valea mi-a dat o lecție legată de importanța hidratării, a estimării rezervelor de lichide în deșert.

Mi-a prins bine rezerva de apă estimată, o cărasem juma de traseu. Câțiva nori pe cer au mai potolit soarele. Acolo, în deșert, chiar dacă nu se resimt prea multe grade, soarele arde și favorizează deshidratarea. Aproape de pereții cu roci roz, noi, cei de pe trasele lungi facem la stânga, ocolind la pas vioi pe poteci marcate, muntele din fața noastră.


Se pare că nu pentru mult timp. Ci doar ca, aproape de 50 de kilometri să pornim după alimentare și o gură de hidratare cu o ascensiune spre vârf. O urcare legendară a acestui traseu. Sincer, am urcat muuulte alte vârfuri mai serioase. În mai puțin de douăzeci de minute eram sus. De acolo urma o cale întoarsă, doar că deasupra, pe platou.

Să fi fost vreo cinci kilometri de alergare în zigzag sus, cu panorama stâncilor ascuțite în zare cât vezi cu ochii. Jos, era poteca pe care o alergasem și eu înainte, iar pe ea, zeci și zeci de alergători făceau un șir indian în pași de fugă. Aproape de ultimul punct intermediar am parte de o ultimă coborâre abruptă dusă fără probleme, deși resimt oboseala.



Era și normal, erau deja 55 kilometri alergați. Iar eu în statistici, eram sub șapte ore, unde limita era de unsprezece. Ultimii kilometri au fost cam dificili. Poate și pentru că erau pe poteci fără diferențe prea mari de nivel. Prindeam din urmă tot mai mulți alergători care apăsaseră pedala de accelerație prea tare și acum plăteau prețul.

Sau poate se odihneau la pas. Eram în cărți pentru limita de opt ore. Părea ireal un astfel de rezultat. Dar era greu de ținut un ritm de șase minute per kilometru când ai drum la deal și mai ai și şaizeci de kilometri alergați deja pe alei prăfuite. Opt ore, motivaţia mea de a continua sprinten, de a ţine ritmul pe ultima parte spre linia de finiş din vale.


Am alergat cu temele făcute față de celelalte două ultramaratoane de la vecinii bulgari. Geluri, dextroză, bomboane, cola la punctele de alimentare și biscuiți sărați. Nimic altceva. Și apă, muuultă apă. Doi kilometri mai erau până la final când ne-am reunit cu cei de pe traseul scurt al maratonului. Iar ultimul kilometru a fost alergat pe piatră cubică.

Valuri de oameni ne aclamau, pe noi și pe cei care încă veneau de pe traseul scurt. Opresc ceasul la opt ore. Estimam să alerg sub zece, dar nu credeam că pot duce aproape 64 de kilometri, cu peste două mii de metri diferență de nivel în opt ore. Și fără să mă resimt. Fără să mă simt epuizat. Experienţele locale deasupra norilor din acest an au contat.






Doar pentru statistici, închei al treilea ultramaraton trail cu un timp oficial fixat la 8h^05'40", chiar al 115-lea alergător ce a trecut linia de finiș, al 54-lea la categoria M^-40. Dar, mai presus de statistici, am avut parte de o porție zdravănă de alergare, o medalie identică cu cea de anul trecut, doar orange, un cadou de finiș personalizat, o porție tradițională de bunătăți.

Lăsăm zona de poveste și ne îndreptăm spre aeroport, preluați matinal. Doar că, la aeroport surpriză. Toate zborurile de dimineață, cele foarte matinale sunt ținute la sol. Cauza oficială anunțată era doua una meteorologică. Era o ceață densă pe aeroportul de destinație, la Istanbul, sigur incompatibilă cu procedurile de aterizare şi decolare în siguranţă.




Noroc că nu am zbor de legătură. Altfel, trăiam altfel de emoții. Oricum ar fi, avionul nostru a plecat cu patru ore întârziere. Dar mi-a permis să scriu o mare parte din acest articol. Ne-am adaptat fără vreun suport din partea companiei aeriene pentru deranj. Nici despăgubiri nu sunt eligibile în cazuri de vreme rea. Suck-it up. Karma is a bitch!

Rămânem cu amintiri colorate, prinse sub retină, sau sub lentilă pentru a duce povestea mai departe. Aș reveni în Cappadocia într-un circuit, nu neapărat să duc la finiş alt ultra. Sunt multe oferte tentante și cu siguranță m-aș pierde prin acele locuri încărcate cu istorie. Aș savura cel puțin o plimbare pe cai sau cu balonul printre nori la răsărit.

Experiența la pas a continuat încă două zile în Taksim. Duminica nu sunt curse auto către Români(c)a. Recuperarea după ultra am făcut-o în plimbare pe alei prinse în zeci de kilometri. Vremea a fost bună în Istanbul, tocmai bună pentru suveniruri, dar mai ales pentru răsfăț de bunătăți locale. Se putea servi la orice colț un ceai turcesc sau o cafea.

La orice pas ne puteam vitaminiza cu ananas proaspăt, sucuri fresh cu rodii, portocale și alte fructe exotice. Sau puteam servi celebrul covrig simit cu susan. Preferatele mele sunt castanele coapte. Acolo le-am găsit pe cele mai bune. Întotdeauna sunt în meniu cu fiecare vizită în Istanbul. Porumbul copt sau fiert e delicios după preferințe.


Am savurat încă o dată peştele proaspăt, pescuit de localnici, pregătit pe grătare, pus în lipie printre legume şi condimente, afumat, dar pregătit minuţios pe tarabe improvizate. Am luat-o la pas pe unul din poduri, printre sute de undiţe, răcorit de briza Bosforului. Experiența personală din Asia se încheie cu autocarul spre casă. Dar amintirile sunt încă vii.