Zece la Maratonul Transfrontalier Via Pontica

Mdaaa, gata, s-a dus vara. Cele trei luni de vară s-au scurs din an. Ne-am adunat prin vecini, câțiva români, mai mulți bulgari, să ne bucurăm de briza mării, de primele raze de soare, la a patra ediție a Maratonului Transfrontalier Via Pontica. Un eveniment ce unește în pași de fugă prieteni vechi și noi gata de a savura două teritorii alergate fără frontiere.


Aveam în plan un nou weekend la malul mării. A fost fain anul trecut. Am acceptat provocarea de a profita din nou de anduranța maratonului, dusă voios pe poteci cu nisip afânat, pe porțiuni cu pământ, asfalt, pe coastă, alintați de valuri înspumate și pescăruși voioși, pe o vreme încinsă de un soare vesel, care ne-a lăsat repejor fără energie.

Trecusem granița cu o seară înainte pentru a fi devreme la start. Campasem înainte de apusul soarelui. În prognoze vremea se anunţa frumoasă, chiar dacă un vânt nervos încerca să îşi arate supremaţia. După ce am ridicat kitul de concurs, la apus ne-am bucurat de porția de paste asortată cu povești luminate de un foc de tabără.


Erau emoții. Pentru unii chiar prima alergare prin vecini. Pentru alții, chiar primul maraton, ales inspirat la malul mării, chiar dacă aventura de la orizont, nu era una chiar accesibilă. Aveai diverse suprafeţe de joc, cu o diferenţă de nivel, ceva vânt lateral, un soare ucigător şi o limită de șase ore, stabilită în regulamente, pentru statistici.

Startul a fost matinal. La câteva minute după ce abia zărisem un soare roșu, somnoros, ce lumina un cer albastru curat ca lachima. Maratoniştii erau în linia întâi. Am plecat printre primii, chiar am sprintat prima sută de metri. Era şi porţiunea destul de netedă, tocmai bună de prins un mic avans. Înainte de a ajunge la dunele de nisip fin din cale.



Clipa de glorie din prima linie conducând plutonul de alergători o savurasem prin vecini anterior (și) la maratonul de la Tryavna Ultra. Ştiam că nu va fi uşor. Mai alergasem acest traseu. Această ediţie a adus cu ea mici schimbări. Toate în avantajul nostru. Unele pe partea bulgară, altele pe cea română. Să fie petrecere matinală, nu?

După primii pași, cu zâmbete la camerele fotografilor, dau drumul la muzică, ascultată într-o cască, pentru a fi conectat la traseu și pentru savura în siguranță și natura, cu marea agitată, înspumată. Era aliniată în playlist Insomnia, una din creațiile urbane celebre Faithless, remixată select în ritmuri bune și nebune, de pornit, de încălzit paşii sprinteni.


După aproape trei kilometri de alergat sprinten prinzând avans cu primul pluton, am dat de zona cu micile dune de nisip fin. Ştiam de ele. Mai ales că le vom resimţi cel mai mult la întoarcere. Marcajul a fost bun. Am trecut de toată porţiunea mărginită de lac şi mare şi ajungem rapid de partea împădurită, asortată cu corturi și rulote de camping.

Ajunși în linie dreaptă de la țărm spre drumul asfaltat, ne bucurăm de mai bine de un kilometru la umbră pe poteca de pământ ce ne ducea către graniță la drumul asfaltat. Nu am mai alergat aşa mult pe asfalt. Asta a fost un avantaj, mai ales pe partea bulgară, unde eram prăfuiţi sau afumaţi cu noxe de la maşinile ce tranzitau graniţa.



Alături de drumul asfaltat, pe câmp era amenajată o cale marcată, destul de lată, din pământ, nivelată și acoperită pe alocuri cu paie. Ne-a fost mult mai uşor de tranzitat zona ajungând direct la linia de hotar. Pe partea română am alergat de data asta spre țărm pe fâșia de siguranță dintre cele două state. O briză rece adia dinspre mare.

Dacă pe partea bulgară totul era cât se poate de sălbatic, pe partea română, am savurat doar sutele de metri alergate pe stânci cu valurile înspumate ale mării. Calea urma apoi fie printre zeci de rulote şi vamaioţi amorţiţi, ori pe alei betonate pe plajă. Acolo. Dincolo. Cu ceva zgomot ritmat în boxe cât să-i (men)ţină treji pe petrecăreţii de weekend.


Aglomeraţie sau nu, se pare că în acest an autorităţile române nu au mai dat undă verde pentru startul din faţa primăriei 2 Mai. Toată distracţia s-a mutat aproape de plajă. Mai era puţin şi dau de cei din faţă. Făcuseră cale întoarsă la punctul de control, românii erau în frunte. Nu părea că aveau un avans prea mare. Vreo zece minute.

În câteva minute năvălesc alergătorii de la semi, mutaţi şi ei pe partea de stâncă ce o alergau doar cei de la maraton. Mi-a plăcut asta. Îmi lipsise pe traseul de semimaraton alergat la cele două ediții anterioare. Doi fotografi erau acolo să ne prindă sub lentilă. Trecusem jumătatea de maraton în aproape o sută de minute. Încă mă păstram în primii zece.


Salut fetele din punctul de hidratare. Gust din pepene, mai înfulec câte ceva dulce. Reîncarc flaskurile şi fac cale întoarsă spre vecini. Deşi era abia trecut de ora opt, soarele arzător începea să ne cucerească din resurse. Dacă dimineață era ceva briză, acum nu o mai simțeam deloc. Aveam destule lichide la mine. Dar, trebuiau gestionate inteligent.

Depășesc. Tot mai mulți de la semi. Unul parcă de la maraton reușește să mă depășească înainte de graniță. Altul m-a mai depășit cu vreo şase kilometri înainte de final. Partea dinspre mal spre graniță, în zona de siguranță a frontierei a venit. Doar că vântul își schimbase direcția. Era oaza răcoritoare pentru kilometrul alergat până la asfalt.


Mai era unul de alergat până la porțiunea cu umbră de pe partea bulgară ce dădea spre malul mării. Deja opream la toate punctele de hidratare pentru realimentare. Jumătate de pahar de apă îl vărsam pe față, pe tricou. Degeaba, într-un kilometru eram uscat pe măsură ce înaintau sprinteni pașii de alergare. Mă uit în spate. În raza vizuală nu era nimeni.

În față, cel care mă depășise avea deja un avans considerabil. Urma să mă bucur de kilometrii pe nisipul afânat. Ţinta era să termin sub patru ore. Fără avarii, fără să mă resimt, chiar dacă tocmai ce alergam încă un maraton. Statisticile confirmau reuşita chiar şi cu frânele trase. Nu am mai forțat, ci doar am menținut poziția în statistici.



România câștigă pentru prima oară maratonul. Mulţumim Ziua de Constanţa. După trei episoade adjudecate de vecinii bulgari, de data asta e rândul nostru. Am avut pe podium alergători la toate probele, la ei acasă, tricolorul fiind la înălțime. Personal, închei maratonul în primii zece la open, sub patru ore de fugă, pe un traseu bine marcat.

Colegii români mă întâmpină pe ultimii zeci de metri. Port tricolorul cu mândrie în bătaia vântului şi trec linia de finiş printre primii. Mă las premiat cu medalia de finisher, din argilă, un pescăruș turnat, ce ne reamintește de anduranța de la malul mării, fără frontiere. M-am bucurat de o experiență frumoasă, cu un maraton alergat în prima zi de toamnă.



Mulțumesc voluntarilor care m-au susținut în organizare pe partea română, vecinilor, concurenților, susținătorilor, a tuturor celor implicați pentru buna desfășurare a evenimentului. Rămân în urmă multe zâmbete, amintiri frumoase prinse sub lentile și dorința de a reveni, pentru a ne bucura și cu alte ocazii de sesiuni de fugă prin vecini.