EcoRun ...ecomaraton pe poteci montane

Una din experiențele personale de alergare stabilite pentru acest an, încă de la nebunia celor peste o sută de kilometri alergați la începutul lunii mai a anului trecut, este EcoMaratonul, cu tradiție prin Carpați... un festival ajuns la un nou început... chiar dacă aniversează al zecelea an.


Știu... mi-au trebuit ani să prind curajul de a lua parte la această frumoasă nebunie de anduranță... la această sărbătoare de la Moieciu. Nu, nu am fost pregătit să accept pentru prima mea experiență traseul scurt al crosului.

Nici nu aveam în anii trecuți rezistența de a mă bucura de solicitantul maraton în trei bucle. Sau nici planetele nu s-au aliniat să ajung cu prioritate aici. Deseori este mai bine să faci pași mici și siguri decât să te arunci înainte și să regreți mai târziu.

Plus că... am vrut ca experiența mea la EcoRun să fie specială... ca atunci când ai parte de prima întâlnire și aștepți cu emoții prima privire, prima atingere, prima emoție cu tărâmul magic, unde majoritatea alergătorilor încep noile bătălii personale... pentru statistici sau pentru povești frumoase, ce vor scrise ca și aceasta... din emoțiile acestui an.


Sunt norocos. Am savurat eco magia maratonului montan la a zecea ediție de tradiție a EcoRun, în acest an într-un nou format, mai matur, mai experimentat. Este chiar primul eveniment de nota zece, ce m-a purtat în mai bine de șase ore pe plaiurile cu fânețe de la Moieciu, Cheile Grădiștei-Fundata, cu Iezer-Păpușa, Piatra Craiului și Bucegii, alintați de ceva zăpadă albă pufoasă, pe stâncile golașe falnice în zare.


Înscrierile la acest eveniment au fost epuizate rapid în cele două zile de înscrieri la finalul lunii ianuarie, când (poate) cei mulți dintre noi ne recuperam după experiența de la Gerar printre poteci înghețate în capitală.

Am mai avut o experiență faină la Cappadocia Ultra, sponsorizată de Salomon așa că așteptările erau pe măsură, chiar dacă aici, deseori, din păcate, nu e chiar ca afară. Dar... chiar și șapca evenimentului, primită în dar de la Betty este ultrafaină... iar eu rareori renunț la buff-uri pe trasee pentru alte accesorii.


Mi-a plăcut că am avut ocazia să ridic kitul din București... recomand și altor organizatori acest avantaj. Astfel, luăm la noi în ziua concursului strictul necesar fără înghesuiala dinaintea furtunii. Iar revista dedicată evenimentului este parte din succesul eco... cu toate informațiile bine redactate, ca un preludiu al experienței ce urma la orizont.

Ba chiar puteai să îți alegi (cică) cadoul personalizat al evenimentului. Evident dorită de majoritatea era vesta de alergare. Mie nu mi-a ieșit selecția asta deși m-am înscris printre primii, dar tricoul primit este foarte fain. Este acela tehnic, cu un material fin... cu un verde deschis personalizat cu un imprimeu monocrom... o nuanță foarte frumoasă ce aduce acest nou accesoriu printre preferatele mele din colecția vastă a sifonierului plin cu veșminte tehnice de la diversele competiții.


Am ajuns vineri seara pe traseul spectaculos al culoarului Rucăr-Bran la Moieciu cu super-mamica Teodora și familia ei... mulțumesc (încă o dată) pentru transfer. Cina târzie de la Mălina cu bucate delicioase au condimentat seara.

Apoi cazarea am avut-o last minute la o pensiune tare faină, numită Cote d' Amour, o locație cochetă amplasată la vreo zece kilometri în Moieciu de Jos, la vreo doi kilometri de Bran, castelul lui Dracula. A meritat investiția cazării pentru a fi odihnit înaintea zilei lungi de anduranță, chiar dacă am avut cu mine pregătit sacul de dormit... în caz de nevoie.

Ne-am bucurat de povești frumoase, relatate interesant și aromate la un pahar, hai fie, două de afinată, aproape de miezul nopții cu proprietarul pensiunii. Am avut ocazia să fim spectatorii unui (fost) alergător, localnic munțoman, cu expediții spectaculoase prin Nepal. Tot acesta ne-a asigurat micul dejun proteic de dimineață pentru a ne da doza de energie a anduranței ce ne alinia la start. Mulțumim.


Dimineața cursei. Evident, răcoare. Eram la munte și parcă parcă soarele timid încerca să alunge norii. Am făcut ochii somnoroși mari și ne-am echipat de fugă, fiecare cu propriile tabieturi... geluri, compresii. Am împachetat și bagajele, căci urma după cursă să fugim la mare.

Am savurat micul dejun... apoi sus pe cai... în mașinuță să ajungem fuguța la start. Eram în primul val astfel că trebuia să fim înainte de ora nouă la start. Acolo... la start... mii de oameni, alergători, susținători, voluntari, o atmosferă matinală de sărbătoare.

Nu am apucat să fac o încălzire înainte de start, dar au avut grijă câțiva voluntari să ne pună să parcăm mai departe. Astfel, sprinten am luat-o către locul startului aproape un kilometru. Câteva selfie-uri, ultimele emoții, și startul... la coadă... ușor, ușor spre poarta dezlănțuită.


Astfel că... am pornit cu cei sprinteni în primul val. Traseul era format din trei bucle ce formează trifoiul EcoRun, cu startul și sosirea în Moieciu de Sus. Bucla întâi vine cu câteva restricții de echipament, pe această parte nu puteai folosi bețele de trekking.

Această buclă... întinsă pe distanța a 14 kilometri era chiar traseul probei de cros... cu puncte de reper La Mândru, Fundățica, școala Fundata și coborârea abruptă spre poarta de finish... ceea ce evident a adus aglomerație pe multe porțiuni.

Ca în majoritatea traseelor montane... și acesta a pornit mai bine de un kilometru cu o porțiune pe asfalt și încă unul de drum forestier. Am traversat rând pe rând râul peste un podeț de lemn și am început urcușul abrupt, spre o potecă îngustă de pământ, până la primul punct de hidratare cu apă, La Mândru.


A urmat o urcare lină, o coborâre pe poteca marcată a drumului forestier spre Fundățica. Apoi, urcarea continuă sprinten, tot mai sus, vreo doi kilometri spre punctul cel mai înalt... unde era plasată strategică și alimentarea cu bunătăți. Caș(caval)ul a mers uns... stafide, fructe confiate... bananele alea uscate sunt geniaaale. Nu a lipsit apa rece și ceaiul izo. Mulțumim voluntarilor pentru promptitudine și atmosferă. Priceless!


Plecăm alimentați aproape un kilometru pe un drum asfaltat și apoi începem coborârea rapidă pe o uliță, printre case, către un alt drum forestier. De aici traseul continuă, în coborâre sprintenă, la început lin și apoi tot mai abrupt, spre finish. Ultima bucată din coborâre este destul de abruptă, o facem în zig-zag pe potecă fără a călca fâneața.

Unul din seturile motivaționale de alergaceală ascultate pe traseu pe coborâre... musai fără fir, într-o cască... pentru a savura și natura, este mixat sub semnătura Stanton Warriors pe care îl poți asculta și tu mai jos. Aviz amatorilor... s-ar putea să (îți) dea poftă de alergaceală.


Ultimii trei sute de metri parcurg drumul asfaltat din Moieciu de Sus până la punctul central, unde, cei de la cros încheie aventura, iar noi pornim în tranziția buclei a doua... evident, în urcare. Termin lejer, cu tot cu pauze de selfieee sub două ore traseul de cros.

Bucla a doua avea să fie puțin mai lungă, dar diferită de prima. Ar fi fain în alți ani să se organizeze proba de cros la alegere, pe oricare dintre cele trei bucle... fiecare este diferită și oferă peisaje spectaculoase.



Astfel că... urcăm și urcăm... vreo doi kilometri, deja mai degajați mai bine de trei sute de metri diferență de nivel, pe o potecă îngustă, mărginită de gardurile fânețelor.


Urcușul se termină la o altitudine de aproximativ 1200 m altitudine, continuăm vreo doi kilometri pe o porțiune destul de plată, tocmai bună de prins sub lentilă prin fotografii sau clipuri video.


Bun, gata fotografia, gata filmulețul panoramic... gata și cu selfiurile... începem voios coborârea pe poteci, aveam de ajuns după o altă urcare tocmai la Complexul turistic Cheile Grădiștei, cu un nou punct de alimentare cu bunătăți, din care să profităm din plin, pe alese.


Hidratați începem pe o porțune de câțiva kilometri urcarea susținută prin pădure, pe serpentine spre chei, pe un drum forestier ce ne poartă spre complex la ospățul local al punctului de alimentare. Fotografi, voluntari, susținători, alergători... punctul freamătă de lume veselă, bine dispusă. Chiar dacă norii cenușii devin impunători, atmosfera este relaxată, degajată.

Stafide, curmale, bananele confiate, glucoza, cuburile de zahăr, batoanele cu cereale, fructele... toate ne așteptau frumos aranjate de voluntari, pentru a ne răsfăța papilele gustative după efortul susținut.

Parcurgem zona complexului sportiv printr-un ocol al terenurilor de sport, a sălii polivalente și a pârtiei de ski, spre cărări de munte. O pădure deasă schimbă decorul, dar începem coborârea sprintenă pe poteci largi sau înguste, către tranziția buclei finale.


Bucla finală urcă susținut peste trei sute de metri în altitudine, mai întâi pe o potecă îngustă mărginită de garduri, apoi pe poteci de pământ șerpuite spre La Bisericuță. Evident, moment de respiro, cu fotografii incluse... prea frumos să nu imortalizăm momentul, mai ales că norii se aglomeraseră promițând o ploaie ce ar fi ținut camerele ascunse de umezeală.


Pe creastă priveliștea e de vis... cât de frumoasă poate fi natura trezită la viață primăvara. Parcurgem poteca ondulată în lungul crestei Dealului Bisericuței până la crucea de lemn... apoi începem sprinten coborârea abruptă care duce în Valea Bângăleasa.

Aici voi fi în a doua parte a lunii mai implicat în altă poveste, ca voluntar la Transylvania 100K, la acest punct de hidratare de pe traseu, pe durata serii, la dispoziția ultramaratoniștilor ce vor sosi pe ultima parte de anduranță.

Am avut norocul să găsesc aici cola... aveam la mine un Amigo instant... l-am folosit... a ieșit un frappe delicios... a fost kerosenul meu pe urcarea ce se arăta nemiloasă în cale. Am mai folosit acest avantaj în alte trasee de anduranță și știam că va fi util și aici.

Am urcat rapid calea șerpuită, îngustă cu pământ și pietre, asta a fost una din zonele în care am depășit cel mai des pe urcare... mai ales pe mulți cu bețe. Aproape patru sute de metri în altitudine am urcat câțiva kilometri, pe poteca întortocheată până la punctul cel mai înalt, golaș, defrișat mișelește, undeva la 1460 m altitudine.

Un selfieee, fotografii și clipul video au încheiat ultimul popas până la finish.


Era puțin trecut de ora trei când norii au decis să se scuture. Marea parte a sesiunii scurte de duș am fost prin pădure, dar am plasat strategic foița impermeabilă pe porțiunea de traseu sărutată de durata scurtă a ploii.

Am alergat cu Kalenji KipRun Trail MT, concepuți special pentru anduranță, pentru maratoane și ultramaratoane, cu teren accidentat, rocă umedă, noroaie... s-au comportat și de data asta impecabil, mai ales pe coborârea umedă cu noroi de la final.

Ultimele sute de metri au fost antrenante... susținători, prieteni vechi și noi, sărbătoare și încurajări pentru experiența savurată pe poteci, aici, la EcoRun, la Moieciu. Jeni... o "tânără" alergătoare, câștigătoare a poziției secunde la categoria de vârstă la proba crosului, a fost mega drăguță să mă prindă la final... mulțumesc frumoooos.


Ne știm deja de câțiva ani, de la Ciucaș, de la alte competiții și sunt onorat să văd, că pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne bucurăm tot mai mult, ca niște copii, de fiecare clipă, de poveste. Neprețuit moment... m-am simțit aclamat precum învingătorul competiției... fain sentiment.



Zâmbeșteee! Musai... indiferent pe ce potecă te afli, dacă vezi un fotograf... zâmbește-i... este acolo pentru tine... pentru a imortaliza acel moment al tău. Nu uita niciodată asta.

Numa' pentru statistici avem un maraton montan în trei bucle, estimat undeva la șase ore și finalizat cu 6h^39'38" clasat pe 381 din 690 dintre cei care au trecut linia de finish sub cele nouă ore regulamentare cu gândul să continuăm nebunia la mare până duminică la zece bobinând kilometri pentru Rază de Speranță.

La final am primit medalia de finisher, frumoasă, turnată, cu un șnur personalizat cu verde, asemeni numărului de la maraton purtat pe cărări de munte. Noi la maraton am primit în plus și un buff personalizat, foarte fain, în nuanțe galbene ca cele de pe diplomă. Știai că fiecare buff personalizat este creat din două pet-uri reciclate? Cât de tare. Eco premiu de anduranță.

Astfel că... am traversat jumătate de țară pentru magia alergării la malul mării, pentru a lua parte la un nou capitol din nebunia de anul trecut unde am alergat o zi și o noapte, pe malul mării, mai bine de o sută de kilometri de anduranță pe nisip pentru o cauză specială.

Am terminat maratonul aproape de ora 16.00, porția de paste, primirea buff-ului și alte activități de socializare de la start-finish ne-au devansat cu cel puțin o oră plecarea. Nici valea Prahovei nu a fost prea lejeră. Dar cumva am reușit să ajungem la mare târziu în noapte. Mulțumim Betty pentru transfer.

În luna MAI alerg și donez alături de alți galantomi (din) energia mea pe poteci montane, dar și pe nisip la ultramaratonul pentru autism de la malul mării. Dar... susțin în pași de alergare cu bună dispoziție, acei alergători ce mă vor urma pe traseu (și) la această ediție a semimaratonului București. Donez această competiție ca pace(make)r celor care vor alerga sprinten sub o sută de minute către destinație.

Am început alergarea de anduranță pe nisipul afânat la malul mării aproape de ora 2 dimineața. Știam că avem timp de un maraton, poate și un ultra. Majoritatea erau la somn, doar câte unul, doi, din echipele tari mai adunau câteva jetoane, pentru consecvență.

Sunt bucuros nu doar că am alergat un maraton la munte pe cărări de vis, dar şi că am fost parte din poveste la mare, pentru a susţine o echipă fantastică şi de a mă bucura încă o dată de paşii de alergăceală, acolo, unde cândva, eram acasă.