Sunt un optimist. De obicei. Încerc de cele mai multe ori să dăruiesc din energia mea, celor cu care interacționez. Câteodată nu este de ajuns. Dacă ceva începe prost, degeaba încerc să sfidez limitele
Legii Lui Murphy. Cu siguranță, oricât aș încerca să îndulcesc situația. Ar trebui să accept, va merge prost. Și atunci stau și mă întreb. De unde să iau motivația?
De unde să iau acea gură de oxigen care să mă țină deasupra liniei de plutire? Lăsând la o parte citatele din cărți sau speech-urile motivaționale, cum pot să mă mențin după mai multe lovituri repetate? Cum pot rămâne cocoțat deasupra limitei? Cum pot face pasul următor încrezător înainte? Cum să nu dau înapoi, aproape de abandon atunci când mă simt fără vlagă?
Astfel (poate) mă călesc pentru a duce la bun sfârșit o nouă provocare, fiecare moment dificil, încercând să văd luminița de la capătul tunelului. Chiar dacă statisticile spun altceva și orizontul spre care mă îndrept în acel moment este cuprins de întuneric. După puține ore (a)dormite, chinuite, după finalul de peripeții din
Istanbul, sunt la liman.
Nu am reușit să ajung vineri la al zecelea antrenament. Ci abia azi. Iar sesiunea matinală
BodyShape a fost împărțită în două etape, una pentru brațe, cealaltă pentru picioare. În program au fost numa' două serii, fiecare cu câte șase exerciții diferite, unul câte unul în circuit. Toată porția a fost servită, în 45 de minute, cu un interval de
40/
20.
Masa de azi a avut culoare. Am avut de unde alege. Am putut recupera. Chiar dacă statistica la cântar mă scoate pe plus cu cinci sute de grame, după trei zile solicita(n)te. Mi-ar fi plăcut ca energia stoarsă să fi fost din pași de alergăceală deasupra norilor. Dar nu. De data asta în plan se anunța furtună chiar dacă la meteo au fost zile cu soare.
Experiența de la finalul săptămânii a început prin lipsa unei sincronizări ferme a înscrierii noastre la
maraton. Fără dovada de plată a taxei, fără confirmare, am bătut degeaba cale o mie de kilometri, nu am putut să ne aliniem la start. Dar, am încercat să ne bucurăm de o sesiune scurtă cu comunitatea
adidas Runners Istanbul, alergând fără frontiere.
Am încercat să zâmbim, marcând zeci de kilometri în pași de plimbare. Dar mai era o cumpănă de trecut. La întoarcere am stat sechestrați, blocați mai bine de șapte ore la vamă între Turcia și Bulgaria. E (i)real. Și azi poți fi fără voie un pion, pasager complice pentru contrabandă cu autocarul, fie că unii transportă alcool, tutun, mărfuri sau alte prafuri.
Fără nici un drept eram paravan pentru marfa lor. Aș fi fugit cât mai departe. A trebuit să suportăm nervi întinși la maxim. Am trecut vama pe jos ca refugiații. Ba chiar am plătit drumul întors de la vamă încă o dată pentru a ajunge sănătoși la destinație. Dar, sunt aici, am supraviețuit și încerc să privesc înainte. Și parcă prioritățile sunt altele.
Azi mă bucur mai presus de statistici că pot privi înainte. Chiar dacă restricții sunt puse, chiar dacă pofte sunt sechestrate pentru un rezultat final necunoscut. Nu văd linia de finiș și încerc să țin la suprafață motivația. Am subestimat neprevăzutul. Și ăsta poate fi cel mai nociv obstacol. Iar stresul nu (mă) ajută. Dar... Stay Fit, don't Quit!
Citeşte și articolul...