Dinozaur la Retezat Marathon

Alerg munții. Cu zâmbet. Orice efort depus și resimțit pe trasee marcate, mai ales deasupra norilor, este plăcere în mișcare. Mulțumesc voluntarilor. Deseori sunt pentru noi în mijlocul furtunii. Opțimiști, generoși, cu zâmbet și energie. Mulțumesc voluntarilor din posturi și celor de la Salvamont. Acelor îngeri păzitori ce au fost acolo aproape.


Pentru acest an am avut deja porția mea de Retezat. Cu bune sau rele a fost trăită la jumătatea lunii iunie. Anduranța de atunci a fost incompletă, după grindină și fulgere. Eram întorși din vârf spre Buta pentru a cuceri potecile înecate de bucățile mari de gheață spre linia de finiș. La începutul lunii august, puteam savura o nouă aventură, din nou sus, printre nori.

Retezat Marathon reprezintă provocarea competițională a unei alergări montane pe cărările Parcului Național Retezat, folosind traseele turistice montane marcate și semnalizate. O astfel de anduranță are loc acolo sus, deasupra norilor, cucerind la pas cele mai înalte creste. Dificultatea probelor este pe măsură, iar noi, trebuie să fim mai tari ca munții.


S-au aliniat câteva planete și planul se contura frumos pentru a explora cealaltă parte a Retezatului, dar nu singur, ci cu cei doi suporteri dragi, de data asta alături de mine. Da! Vremea se anunța capricioasă în prognoze. Contura condiții extinse pentru echipamentul impus. Nu mai conta viteza. Mizam pe o atenție sporită pentru a evita accidentările.

Am pornit la drum destul de târziu vineri seara, alegând sudul ca rută de transfer, evitând blocajele anunțate ale rutelor dintre munți. S-a scurs lejer o oră după miezul nopții când am ajuns cu bine la zona de campare din zonă. Am montat cortul. Startul era programat matinal. Avea să fie o zi lungă cu provocări și limite de fugă testate.


Dimineața am preluat kitul de concurs, m-am echipat și am pornit către start. Începuse să plouă. Destul de tare. Iar la orizont, totul era gri. Timpii limită se măriseră. Ultimele oportunități de bir cu fugiții erau încă disponibile, dacă cumva renunțam careva la doza de nebunie alimentată de adrenalină pentru traseul ce urma, în calea pașilor.

Pe o vreme plângăcioasă anunțată în prognoze, cu o întârziere de o oră, pe o ploaie mocănească am pornit în aventura din Parcul Național Retezat. Aproape o oră de mers vioi pe cărări au fost sub cortina picăturilor de ploaie. Apoi am zărit razele soarelui. Am savurat panorama către văi, aproape de vârf. Un moment de liniște dinaintea furtunii.


Ușor, ușor, potecile de pământ și iarba verde erau lăsate în urmă. Lespezile cenușii, rocile bine conturate în nuanțe de gri, ne confirmau că joaca se termină și începe aventura. Încă mă bucuram de nuanțele cerului azur, alintat de nori albi pufoși în zare, ce sărutau vârfurile brazilor. Uriașii deveniseră pitici, lăsați fără milă în urmă, la vale.

Se zărea acolo sus, primul vârf, Retezatul. Noi urcam, încet dar sigur spre cer, cu pași mărunți, mititei, după posibilități. Pe alocuri, lichenii de pe pietre, erau sursa noastră sigură de alunecuș. Pașii mei căutau sprinten colțuri de rocă, chiar dacă înaintam agale, cu frâna de mână sau chiar și cea de picior trasă. Mă ajutam de bețe pentru stabilitate.


Alergarea trebuia să fie un pic și sprintenă. Încercam să mă încadrez în timpii inițiali impuși, chiar dacă se măriseră ca urmare a condițiilor meteo. Avea să fie o reverificare pentru ultra-experiența 2x2 ce urmează în a doua parte a lunii august. Voi putea cuceri în alergare noi teritorii, potecile către cele mai înalte vârfuri, acolo în masivul Făgăraș.

Agale sau sprinten, aveam mai bine de o oră avans față de primul timp limită, atunci când am prins sub lentilă vârful Retezat. Ba chiar m-am încadrat cu vreo două ore avans la al doilea checkpoint, pe platou, lângă lacul glaciar Bucura, la peste două mii de metri, aproape de cer. Apa din lac? Rece și delicioasă. O oază naturală de hidratare la înălțime.


Aveam un flask extra de jumătate de litru, fără lichid la start. Anduranța cerea hidratare. Chiar dinainte de coborârea spre platou, deja ceața cucerea zarea. Stropi reci de ploaie măruntă, completau vizibilitatea tot mai firavă, accentuând riscul de accidentare. Ciudată senzație, să plouă și să am senzația de sete, deși corpul este îmbibat cu apă.

Încă fac greșeli de începător, chiar dacă am ceva experiență pe munte. Nu apucasem să pun nici harta traseului pe ceas. Era o altă greșeală care putea să mă coste, mai ales dacă mă rătăceam. Mă bazam pe marcajele turistice, dublate deseori de stegulețele colorate. Un traseu bine marcat, chiar dacă majoritatea aventurii am experimentat-o individual.


Pe platou ne așteptau voioși voluntarii cu bunătăți. Încărcasem flaskurile mici cu apă, iar cel mare cu izotonic. Am înfulecat repejor, de toate. Știam că unele alimente nu se pot asimila atât de repede. Am luat la bord și câteva bucăți de ceapă roșie. Știam de la vecinii bulgari, că voi arde tot ce păcătuisem culinar, cu mici repercursiuni digestive.

De aici, noi, maratoniștii, porneam iar pe lespezi ude, alunecoase, spre creastă. Urma cel mai înalt vârf, la peste 2500 de metri, Peleaga, urmând apoi, să revenim pe altă cărare pe platou, în același punct, pentru a continua pe traseul de semi. Era senin, astfel că ne-am bucurat de peisaje, deja apa revărsată de pe creste forma mici cascade la vale.



La un moment dat, ratez poteca. Karma? Poate. Oarecum mă așteptam. M-am oprit. Un moment de orientare a fost binevenit. Atent în zare, mă regăsesc mai sus paralel cu poteca. Eram sus, la câțiva zeci de metri, pe pietre cățărat. Am continuat tot înainte. Nu puteam să cobor spre potecă, era prea abrupt. Să o iau înapoi? Riscam să merg mult și bine.

Era logic. Poteca marcată trebuia la un moment dat să (și) urce. După vreo două sute de metri de echilibristică, revin pe potecă, mai sus. Luciditatea de moment în situația anterioară a fost vitală. Se auzeau voci, zăream parcă siluete în ceață. Dar, nu puteam primi ajutor. Eu o luasem vertical. Trebuia să mă scot din rahatul ăsta turcesc singur.


Vârful era aproape, în zare totul era alb, dar foarte rece. Au fost doar câteva grade timide acolo sus. Stropii reci îi simțeam pe obraji ca mii de ace. Câteva imagini prinse sub lentilă, asortate cu tricolorul cocoțaț la înălțime, sunt punct de start pentru calea întortocheată ce cobora din cer înapoi spre civilizație. Depășesc lejer (și) pe ultimii doi trei, din față.

Zărisem în spate pe câțiva care se încadraseră în timp. O parte dintre ei au fost opriți la cabana salvamontului, la poalele urcușului către vârf. Pe mine nu m-au mai prins până la final. Ceaiul fierbinte primit de la salvamont a fost acel antigel, primit exact în momentul potrivit. Aveam corpul amorțit, dar era încă alimentat cu adrenalină.


Ajuns pe platou, refac stocul de lichide, mai gust câte ceva și pornesc la pas vioi spre ultima urcare, spre trecătoarea Bucura, de unde urma o coborâre susținută, către ultimul punct limită. Deja ceața era iar stăpână în zare, cu fiecare pas urcat spre cer. Nu prea aveam de ales, decât să casc bine ochii și să urmez crucea albastră, spre cabană.

Ploaia rece aducea aproape câte un scurt duș pe alocuri. Calea dinspre cer deja era plină cu apă. Abia se zăreau colțuri de pietre. Continuam pe porțiuni cu noroi, iarbă culcată de pași sau roci stabile pentru a le țopăi la vale. Apa ce curgea nervoasă la vale completa decorul. În cale, jnepenișul devenea mai mare, înlocuit mai apoi de falnici brazi.


Ajunsesem la cabană chiar relaxat în puțin peste opt ore. Mai aveam o oră de rezervă, chiar dacă am stat la poze sau am jucat dans în pași mărunți, hop-țop la vale. O reîncărcare, un selfieee, două, trei și o gustare, mă prind sprinten spre ultima parte, ultima urcare. O cascadă era parte din peisaj pe stânga, iar eu, urmam crucea albastră spre linia de finiș.

Sus, prin jnepeniș, roci și noroaie, pe potecă îl prind pe Dragoș, colegul nostru de drum. Pierduse foița pe prima urcare spre vârf și chiar dacă era pe traseul de semi, nu a dat bice. Glezna încă îl ținea la pas. Nu părea ceva grav. Îmi spune că e bine și îl las ușor în urmă gonind mai departe pe podețe și poteci. Admiram peisajul din cale.


Ultimii kilometri i-am savurat în alergare. Chiar înainte de finiș ratez ultimul culoar care se făcea la stânga. Urc câțiva zeci de metri spre poteca marcată și închei cu zâmbetul pe buze aventura din Retezat. Medalia, am primit-o caracteristic, după ore bune, la premiere, după ce soarele a apus răpus de nori, cu toți alergătorii adusi la finiș.

Da! Am finalizat cu succes cea mai mare provocare personală în pași de alergare, cățărare, echilibru, țopăială prin băltoci și noroaie, cu ploaie și ceață, alintat de vântul nervos și pe alocuri de cele cinci șase grade timide în termometre. Peisaje din altă lume. O eră preistorică în Țara Hațegului. Un spectacol cu roci prinse pe alocuri sub lentilă.


Mulțumesc Ana, pentru invitație și transfer. Alături de Dragoș am reprezentat în pași de alergare echipa Roșia Montană, fiecare la una din probele competiționale. Mulțumiri pentru organizare, voluntarilor, autorităților și a celor implicați pentru experiența memorabilă. Ziua de azi avea toate ingredientele pentru o cursă anulată. Am fost tari ca munții.

Această cursă mi-a oferit lecții valoroase despre supraviețuire, adaptabilitate și motivație mai presus de rezultate. Mai presus de statistici am medalia, sculptată în rocă. Recunoașterea anduranței. Un plus de valoare al ediției a noua, prima la care am luat parte pe ultima sută de metri după vreo cinci sute de kilometri învârtiți la covrig.


Întoarcerea spre casă ne-a adus o plimbare la peștera Polovragi, prinsă sub lentilă în zeci de cadre. Am pornit apoi, pe un drum paralel, ocolind munții, de data asta, pe un traseu nou, fără cărări aglomerate spre capitală. Să vină aventura din Făgăraș. Să ne (re)vedem sănătoși și voioși, cucerind noi teritorii de fugă, mai ales sus, deasupra norilor.