Ireal. Părea ireal că acum un an, când abia trecusem de limita (a)celor zece kilometri, alergați timid cu emoții pe nisip voi ajunge să alerg maratonul. Și totuși, aniversar, primul maraton a fost montan. Era vremea și pentru primul maraton urban, cu emoții, zâmbete și bucuria alergării, călătoria mai presus de statistici personale. O călătorie în pași de dans.


În a zecea lună din an, pe o vreme însorită și (poate prea) caldă în prim plan adunăm lume multă, venită matinal din toate colțurile țării sau de prin vecini. Sunt oameni voioşi, valuri de veselie şi primul maraton pe asfalt. Plecam către capitală de la malul mării înainte de răsărit. Somnoroși atacam aleile urbane din capitală pentru o nouă porție de fugă.

În zona expozițională erau sute și sute de alergători. Într-un colț am zărit baloanele colorate. Cele verzi completau misiunea de iepuraș la 4^h15' ce urma să fie îndeplinită cu succes alături de prieteni vechi și noi. Sunt acei oameni (a)duşi la finiș depășind limite cu bucurie şi o vreme splendidă de octombrie captivi sub lentilă în zeci de cadre de selfie.


Copiii și adolescenții au momentul lor de glorie. Duminica este a noastră. Adulții se bucură matinal de mișcare asemeni celor mici. Alergasem deja pe coasta mării Negre la începutul lunii septembrie un maraton fără frontiere. Alergasem în ritm un semi constant pe aleile urbane. Astfel că, mi-am dorit să cuceresc primul maraton urban tot ca pacer.

Am aplicat și chiar dacă am avut doar două maratoane alergate la activ, pe poteci sălbatice marcate totuși am fost acceptat. Ceasul era încărcat. Brățata de ritm alături. Urma să pornesc alături de colegii mei din mulțime, o dată cu valul nostru de start. Alergam după timpul net, sincronizați de bornele kilometrice din cale pentru a ne încadra în timp.



Cine dorea să termine în jurul a patru ore și un sfert trebuia doar să stea aproape. Oana era la primul ei maraton. Știa că pacerii pot da aripi. A acceptat să ne urmeze încă dinainte de start. Prima parte din traseu ne-a adus către nord. După o tură pe Calea Victoriei am revenit către palat pentru a-i duce la finiș pe curajoșii de la semi.

Noi continuam pe dreapta către vest, apoi spre est până la Arena Națională. La punctele de hidratare luam mai multe sticle de apă sau bucăți de banane. Pentru cei care țineau ritmul aproape. Soarele ne-a pus la copt și fiecare gură de apă conta. Din loc în loc treceam pe lângă grupuri de suporteri sau scene colorate alintați de acorduri muzicale.



Era atmosferă de petrecere. Oana părea că va ceda. A contat. Am fost acolo pentru ultima bucată de anduranță. Câteva borne kilometrice erau decalate pe traseu. Am încercat să ținem ritmul constant, dar să ne încadrăm în timpi. Ultima bucată ne (a)ducea pe Splai pentru încă o dată. Linia de finiș. Ultima sută de metri. Pe ceas eram bine.

La final timpul afișat era trecut de limită. S-a plecat în valuri după performanță. Întâi elitele. Era timpul focului de start, nu al nostru de pe cip. Suspans? Erau în statistici însă doar zece secunde. Un timp gravat pe medalia personalizată superbă primită, o comoară aurie în două culori. Era reușita mea, dar și povestea victoriei ei. Bravo Oana.


Mulțumesc vouă, celor doi dragi suporteri, voluntarilor, ție Gabriel pentru șansa de a alerga astfel maratonul. Mulțumesc Oana pentru încrederea de a alerga alături până la linia de finiș. Mulțumesc Kalenji pentru KipRun LD. Au fost partenerii mei de fugă asigurând un suport optim pe asfalt, o porție de confort în alergare în paşii veseli de relaxare.