Da. Nu a fost uşor. Am alergat anduranța unui ultramaraton urban pe aleile din capitală. Singur. Şi totuşi în acelaşi ritm cu o sută cincizeci de alergători. Motivaţia? De a ne bucura de o nouă senzație de competiție chiar dacă jucăm încă după reguli de izolare în
starea de urgență. Cu dorinţa de a aduce o mică contribuție pentru viitor.
Experiența ultra a fost sincronizată precum povesteam
aici (și) cu evenimentul caritabil
Autism 24H pentru douăzeci și patru de ore. Iar fiecare din participanți putea alerga sau merge la pas, prin casă, pe bandă, pe loc sau în jurul a câțiva metri, în balcon, pe terasă sau afară. Cu startul dat la ora 10, iar distanța minimă impusă este de o sută de kilometri.
Anduranța trebuia să respecte
condițiile legale actuale de mobilitate dacă se alerga în exterior. Eu am ales un
traseu individual în formă de H (hope). Pentru că distanța adunată prin casă este relativă. În realitate ceasurile estimează distanţa după anumite calcule, ritmicitatea mâinii în alergare sau după senzori purtaţi într-unul din pantofii de alergare.
În exterior acurateţea distanţei este destul de exactă. Distanţa alergată în exterior este înregistrată prin
GPS. Am alergat uneori (și) pe bandă la sală. Banda de alergare afișează distanța benzii învârtite, teoretic și alergate, viteza și înclinația fiind ajustabile. Unele benzi au senzori, dar majoritatea contorizează distanța și dacă nu aș alerga pe bandă.
Teoretic. Dar ne bazam pe încredere, nu era neapărat un eveniment competitiv. Trecusem deja de primul
ultramaraton într-o zi şi o noapte pe nisipul mării, în bucle de trei kilometri acum doi ani. Ştiam că nu va fi uşor. Mai presus de anduranța personală implicarea în acest eveniment caritabil punea (și) o piatră de temelie la fundația unui proiect special.
Se dorește crearea unei platforme online de terapie și suport emoțional pentru autism, platformă ce se adresează copiilor speciali din întreaga țară. Platforma online promisă ar putea fi prima resursă reală și practică cu acces gratuit pentru familiile copiilor cu autism din România. Kilometrii alergați adunau
donații cu noi ambasadori ai acestei cauze.
Platforma ar putea conţine materiale video demonstrative despre cum se poate lucra eficient cu acești copii speciali. Există cărți, cursuri, povesti. Dar și familii fără acces la centre profesioniste. Am susţinut cauza socială. Până când donaţiile au urmat altă direcţie. 18 din kilometrii alergați au fost
donați simbolic. Mulțumesc celor care au donat în numele meu.
Apreciez fiecare din încurajările primite, telefonic, verbal sau online, acele cuvinte care chiar dau aripi atunci când mai este atât de puțin până la linia de finiș. Adresez mulțumiri
Luizei pentru toată susținerea în recuperarea rapidă după turele alergate în ambele zile, cât și vouă,
Vasile și
Bogdan pentru ritmul susținut kilometrilor alergați din traseu.
Donațiile ne-au dat un impuls pentru a nu abandona. Sunt oameni care au donat și ne-au motivat să luptăm până la capăt. Mulțumesc
Dada,
Daniela,
Oana,
Vasile,
Cristina și donatorului anonim. Cât am putut, am încercat să fiu parte din joc. Până la un punct. Apoi m-am reorientat către
LockDown Ultra, motivat pentru fuga sutei de kilometri.
Prima zi. Sâmbătă dimineaţă. Aproape ora zece, gata de start cu soarele strălucitor şi străzi aglomerate. Destui alergători în buclă. Vremea mofturoasă promisă la meteo părea că se rătăcise iar capitala avea la orizont o zi însorită. M-am pregătit un pic chiar dacă mai am în posesie câteva kilograme generoase dobândite inevitabil în izolare.
Aveam ceva cale lungă de bătut pe alei pietonale intersectate. Papucii de fugă
Questar TND au venit la fix cu câteva zile înainte. Traseul îl testasem săptămâna trecută prin
maratonul urban. Ştiam unde puteam lua pauze, unde era mai solicitant. Prima raportare către
arbitrul desemnat a fost la două ore. Celelate au urmat din trei în trei ore.
Mda. Cu mici pauze luate în trafic sau selfie adunasem optsprezece kilometri. Exact datoria celor donaţi de către prieteni. Gata un semi. Gata maratonul. Apoi jumătate, cincizeci de kilometri. După câtiva kilometri mi-a fost restricţionat jumătate de traseu. Echipaje de poliție filtrau aglomeraţia de trecători și m-am resemnat cu jumătatea disponibilă.
Orele au trecut şi ritmul de fugă avea să scadă. Contorizam doar alergarea. Exact ca acum
doi ani. Iar limita impusă la ora zece mă aducea către finalul zilei, susţinut pe ultima parte de ritmul lui
Bogdan. În statisticile de la mare conta doar o sută. Erau alţii mai ambiţioşi să fie mai în faţă. Nu mai puteam alerga, noaptea nu era o opţiune legală.
Prima
parte din anduranţă a adunat trei sferturi de sută prinse în douăsprezece ore legale de mobilitate, între orele 10
.oo și 22
.oo regulamentar asumate. Au fost puțin peste opt ore alergate urban pe o vreme încinsă. Resimţită. A doua
parte, ultimul sfert din suta de kilometri a fost alergat sub cele patru ore legale de mobilitate, între orele 6
.oo și 10
.oo.
Fiecare participant era responsabil pentru efortul depus, dar și pentru transparența rezultatelor. Terminasem cu jumătate de oră înainte şi nu mai aveam motivaţie să alerg peste sută. Am oprit ceasul la
100 cu zecimala
30, numărul purtat acum doi ani. Recunosc, am alergat (şi) pentru medalia turnată
Autism 24H, creată de artistul
Alex Sztankovits.
Anduranța pașilor de fugă a fost mai motiva(n)tă pentru podium acolo în mici
statistici la nivel
internaținal. Au fost emoții. Zeci de kilometri alergaţi individual şi milioane de pași simultan în douăzeci și patru de ore. Pentru unii dintre noi doar şaisprezece, după posibilităţi. Dar fără planuri pentru o nouă revanşă la toamnă pe malul mării.