Ăsta iarnă, chiar înainte de a trage linie la finalul de an, fie că a fost el competițional sau nu, în pași de alergare, nu puteam rata ocazia de a planifica cel puțin o nouă vizită deasupra norilor. Una din cele mai spectaculoase ocazii de a alerga deasupra norilor o reprezintă Retezat SkyRace. Ideea de a promova acest colț de rai, ce se întinde deasupra ochilor în Parcul Național Retezat, aparține celor de la Asociatia Sport La Orice Vârstă. A devenit realitate acum șapte ani, o dată cu prima ediție organizată, la jumătatea lunii iunie.

Anii ce au urmat, au marcat pas cu pas istoria acestei competiții, crescând frumos, de la câteva sute, la peste o mie de participanți activi, ce s-au duelat mai întâi pe trasee hobby sau elite, ca mai apoi, în ultimii ani, să se împartă în trei trasee cu dificultate diferită pentru a testa limite. Nici copiii nu sunt lăsați deoparte, au și ei a doua zi, scurta lor probă de curaj.

Această provocare aparte, iese în evidență încă de la început prin dificultatea traseului, prin parcurgerea de către concurenți a crestei montane colțuroase la peste două mii de metri altitudine... cu variate pasaje dificile, cu urcări grele și coborâri foarte tehnice. În ultimii ani, tot mai mulți alergători iau cu asalt aceste trasee ca pe provocare a propriilor limite... savurând experiența de sky-running, acea alergare captivantă, care îți poartă pașii... deasupra norilor.



Sub sloganul Aleargă la înăltime! am fost invitați în zi aniversară, la jumătatea lunii iunie 2019 la Cheile Buții, Uricani, Hunedoara pentru a participa sau pentru a susține participanții ce luau startul la a opta ediție de poveste.

Prezența personală la această provocare am bifat-o acum doi ani, la ediția a șasea... povestită (și) aici. Am vrut să o repet măcar o dată. Deși anul trecut eram printre primii înscriși la start, am cedat locul meu Mihaelei în favoarea unei experiențe de team-building în Delta Dunării.

Astfel că... inevitabil... în acest an, Retezat SkyRace a fost printre primele experiențe planificate, aliniate la start, pentru o nouă porție de alergăceală deasupra norilor. Pe o vreme însorită, am pornit la pas sprinten, a doua oară la Custura, cu un target promițător... să ne bucurăm de traseu și să iasă vreo cinci ore. Dificil, prea multe peisaje de prins sub lentilă.


Profilul fiecărui traseu deasupra norilor face ca această competiţie să fie unică. Chiar dacă partea comună, Buta pare mai ușoară, totuși, nu te lăsa păcălit. Chiar dacă fuga începe aproape doi kilometri pe asfalt, cum treci podul peste Jiu, deja sprintul devine tot mai solicitant pe drumul forestier.

Pas cu pas, aleea aglomerată se îngustează rapid pe cărări întortocheate, ce tot urcă spre cer, pe potecă de trail, ocolind agale rocile ce sar din covorul verde crud, împletit cu rădăcinile arborilor seculari. Calea pașilor, urma ușor, ușor, creasta calcaroasă și fie că aveai urcarea sau coborârea tehnică, traseul este o adevărată provocare pentru oricine. Ai timp limită de aproape o sută de minute pentru a străbate primii șase kilometri, într-o combinație interesantă de anduranță și relaxare cu diferență notabilă de nivel.


Organizarea pe traseu a fost bună, totuși sumară dotarea în punctele de alimentare. Probabil traseul dificil a minimizat alimentarea punctelor. La cabana Buta, opțiunile erau relativ mai variate. Am regăsit în multe din punctele de alimentare, interzisele pahare de plastic. Majoritatea foloseau recipientele personale cerute de regulament, dar măcar (poate) s-au folosit mai puține de unică folosință, minimizând impactul cu mediul.

La acest capitol stă muuult mai bine Ciucaș X3, unde, la fiecare punct de alimentare ești răsplătit pentru efort regește, fie că ești fanul dulcelui, murăturilor sărate, caș(caval)ului sau a altor bunătăți, iar apa o ai (și) în căni metalice. Dar... nu eram pentru ospăț, ne-am bucurat de apa rece, câteva felii de portocale, banane și bucățele de ciocolată.

Precum spuneam... inițial plecasem tare, chiar până pe la primul punct de control nu făcusem pauze. Dar, oarecum, această experiență poate fi ultima vizită planificată pe traseu la această competiție. Așa că... am tras frâna de mână să mă bucur de peisaje. Podiumul oricum era ocupat dinainte să cobor eu din vârf. Unde era graba? Așa că... hai înainte cu relaxare și pași de alergăceală în limitele impuse.


Chiar dacă ești la prima ta experiență sau revii cu drag pentru o nouă porție, o dată ajuns sus, ești răsplătit pentru efortul tău susținut. Creasta Piule-Pleșa oferă o perspectivă unică pentru toţi concurenţii, căci la atingerea celor zece kilometri pe traseu vei savura poteca stâncoasă și priveliștea amețitoare ce se dezvăluie în calea ta, deasupra norilor. Nu mă crezi? Aruncă o privire mai jos în câteva cadre prinse sub lentilă pentru tine, în calea pașilor mei.


Culoarul de pe creastă necesită atenție. Dacă ai cu tine bețele de trekking, atunci ai șanse mai bune pentru stabilitate. Când totul este uscat, șansele de a te duce la vale sunt mici. Dar... când umezeala sau ploaia intră în joc, se schimbă radical situația.

Ca și data trecută, sus pe creste, încep să vină cei de la Buta. Le facem loc. Dar... începem și noi coborârea către refugiu, mai întâi pe frânghii, apoi pe poteci înguste verticale, ce ne pun presiune serioasă pe degete și genunchi. Presimt că urmează o febră musculară.


Eram în timp, dar nu aveam o rezervă prea mare, așa că am dat bice pe coborâre, astfel, păstram din timp pentru fotografii și socializare la refugiu, acolo unde cele patru ore limită, făceau diferența între cele două trasee de anduranță.

Aproape zece minute m-au adus mai devreme la punctul de control. M-am încadrat în timpii intermediari și am început urcarea spre Custura de la refugiu, punctul maxim de la traseul Buta. Aici, zeci de alergători, voluntari, salvamontiști, oameni voioși. Voie bună, câțiva nori albi pufoși. Dar... era doar liniștea dinaintea furtunii.


Știam de data trecută cât de mult avem de urcat. Interminabil. Și diverse poteci, bolovani, pietre, pășuni îmbibate cu apă de la pâraiele ce se scurgeau la vale. Chiar și peticele de zăpadă ce completau decorul, ne aminteau că deja suntem mai sus de două mii de metri, chiar dacă vara deja intrase curajoasă în drepturi.

Ușor ușor, cerul azur este cucerit de nori mari albi, pufoși. În treacăt se aude un vuiet. Erau în spate câțiva nori ce se certau nervoși pe teritoriul comun. Nu se anunța furtună, poate doar câțiva stropi reci... un duș de vară peste alergăcioșii încinși în lupta cu înălțimile pentru victoriile personale în statistici.


Aproape de ultima culme, câțiva nori cenușii acoperă rapid cu ceață vârfurile, unul câte unul. În spate... Buta se vede deja prinsă sub norii grei, brăzdată intens de fulgere. A dat tare, ploaie, grindină, în spate, în zare urgie.

Am scos foița pentru a respinge stropii reci. Începea o ploaie înghețată. Nu a durat mai mult de zece minute. Nu vedeai la două sute de metri. Instant ceața se ridică. Apocaliptic ce văd în față. Pe creastă un șir mare indian. Sute de oameni făceau cale întoarsă.

Salvamontiștii au decis anularea trecerii prin vârf. Fulgere brăzdau cerul în zare indiferent unde îți așezai privirea la orizont. Ne ajung primii alergători. Verdictul era dureros. Cale întoarsă gașcă... înapoi la Buta. Coborârea a fost luuungă.


De fapt... așa am realizat cât urcasem de fapt. Ne-am bucurat cu o porțiune extra de zăpadă. Apoi, ușor, ușor pe poteci ude și noroioase. În ritm cu alți alergători o luăm spre refugiu. Acolo, încă veneau alergători de pe Buta.

Lăsăm numerele la voluntari. O greșeală, zic. Așa, toți apărem DNF în clasament. Dar... nu mai contează, în parte, am făcut doar parțial Custura, deși am alergat mai mulți kilometri. Drumul forestier dinspre refugiu ducea încet, dar sigur, către baza muntelui. Pe alocuri eram învăluiți de ceață, dar potecile sfărâmau sub tălpi din plin gheața.


Am depășit. Destui. Nu mai conta, oricum tot ce aveam propus pe traseu se anulase. Doar trebuia să mă bucur de coborâre. A fost mai bine așa? Nu știu, ideea e că parcă aș fi vrut să alerg de data asta și pe porțiunea asta de la Buta pentru experiență. Dar, am primit mai mult. Multă alergare, ocolit de grindină de data asta. Dacă aș fi alergat din prima Buta era mai nasol, haleam iar bătaie cu grindină, dar probabil eram cocoțat pe acolo, undeva, în statistici.

Majoritatea pe Buta au avut în meniu grindină pe poteci verzi sau pe creste. Și au fost destule urme, o bătaie zdravănă pentru ei, chiar la Piule. Noi... o parte de pe Custura nu am prins grindina de sus, nici pe coborâre. Deși solul era deja acoperit zdravăn de gheață.


La un moment dat, nu mai conta, doar să ajungem la bază. Fix pe ultimul kilometru am savurat noroiul cât casa. Am beneficiat de vineri de încălțăminte de test de la Hoka, am alergat cu Hoka SpeedGoat 2 Trail, varianta de gri cu portocaliu. Legat de aderență, nu am ce reproșa, mi-au adus aderență bună, pe zonele de rocă, pietre ude, iarbă verde sau noroi.

Legat de anatomia tălpii, mdaaa, sunt înalți. Sunt dedicați pe amortiz(o)are. În schimb, stabilitatea pe teren accidentat a reprezentat pentru mine o problemă. Vreo opt, nouă tentative de entorse. Am scăpat, dar, fiecare pas greșit... a fost resimțit cu durere și scrâncet din dinți. Nu aș repeta experiența cu ei. E a doua oară când acest brand nu mă convinge să îl mai incerc pe viitor, cu alte ocazii.

Puțin peste șapte ore erau pe ceas la linia de finiș. Neavând numărul, evident cipul nu a luat timpul de final. Dar e OK. Închei aici competiția, bucuros că am primit medalia de finiș. Las pentru alte experiențe jumătatea lunii iunie, a fost interesantă o nouă fugă și multe cadre prinse sub lentilă.


A fost o experiență în care am fost de data asta pregătit. Magneziu, energie, hidratare, mâncare... nu au lipsit. Nici ritmul nu l-am forțat, știam că va fi nevoie de mai multă energie sus, la Custura. Cum am terminat fuga, am predat papucii de fugă și ne-am bucurat de victorii la premiere, chiar dacă sarmalele promise cu fast erau deja, de ore bune așteptate.

După premiere, noaptea am petrecut cu New Deal, o formație rock de la vecinii sârbi. Buni. Buni de tot băieții, ne-au cântat și încântat pe acorduri electrice vreo trei ore. A fost dans, țopăială și multe zâmbete. Noaptea am încheiat-o la cort.

Vineri alergasem opt kilometri pe traseul scurt, la fel am făcut și duminică, a doua zi, după anduranța competițională... așa de revenire. Norii se adunau iar. Dar ploaia a stat timidă. Ne-a iertat și am împachetat corturile de zor. Aveam vreo șapte ore de mers către casă. S-au scurs repede. Mulțumim pentru tot, am petrecut momente frumoase cu foarte mulți oameni dragi, ca într-o mare familie.


Părerea mea despre schimbările aduse în ediția din acest an nu o mai comentez, nu am văzut o îmbunătățire față de acum doi ani, să se merite efortul de a repeta experiența. Și nu mă refer la traseu, ci la modul de organizare. Păcat că majoritatea celor care nu au venit, dar au cotizat pentru premiile babane ale celor de pe podium, așa cum se lăudau organizatorii la început de an, nu au putut primi kiturile. Nu că ar fi pierdut ceva valoros din ele.

Din dorința de a face bine cuiva, am fost iar prost înțeles, mulțumesc totuși pentru excepție, doar că ar trebui să aprecieze fiecare organizator că fără noi, aia o mie care plătim taxele, s-ar pierde și mai mult din prestigiul unei astfel de experiențe.

Nu mai zic de opțiunile de cazare. Apreciem totuși zona de campare, chiar dacă am fost toți nevoiți să ne cărăm bagajele pe jos din exces de zel al unora. Nu dau note... părerile sunt deja împărțite. Felicitări câștigătorilor, vă meritați premiile, nu a fost ușor, dar spectaculos.

Zona izolată ne-a ținut pe mulți departe de viața online. Dar... poate nu a fost rău. Câteodată e bine să lași telefonul și să te bucuri de compania oamenilor frumoși în viața reală. E timp destul pentru cea din mediul online. Mulțumim organizatorilor pentru părțile bune, cele rele le-am asimilat ca atare. Felicitări și voluntarilor, mulțumim pentru susținere.

Am alergat voios pe poteci plate sau întortocheate, pe alei urbane sau pe creste, la înălțime, deasupra norilor, susținând prin pașii mei campania Run For The Oceans pentru cele nouă zile. Trag linie și zic statisticile că s-au adunat mulți kilometri. Am monitorizat pașii, donând pentru această cauză în statistici undeva la 109^K în doar opt zile, contribuind și eu la poziția 30 a României în clasamentul global pe națiuni.


Luna IUNIE continui ULTRA experiențe de alergare, dar DONEZ energia mea din experiențele de fugă pentru o cauză specială... sunt onorat că pot fi VOCEA copiilor cu autism. Fiecare contribuție contează, un bănuț, o distribuție... hai alături de mine și fii și tu VOCEA.

Ne vedem la alte experiențe de fugă, chiar deasupra norilor, dar în Maramureș, puțin mai sus, puțin mai la mijlocul verii, pentru o porție de anduranță în munții Rodnei. Vara asta este epică, să fie bucurie în pași voioși de alergăceală.